Adevărul de a doua zi

Câteva zile pe an, Europa ne pune oglinda în față și, ca de fiecare dată când nu ne place ce vedem, primul impuls este să spargem oglinda. Să ne pierdem în vinile de la fundul sacului și să mai treacă un an. CFR Cluj a luat cinci de la Tromso. Universitatea Craiova s-a întors cu un sintetic 1-1 din Finlanda. Ce facem prost și ce facem fundamental greșit?

Cu fotbalul suntem în junk, categoria CCC, deși UEFA nu colaborează cu vreo agenție de rating. Ne-ar fi de folos să știm exact unde suntem. Uităm repede, iar după asemenea seri apare inevitabil și corul bocitoarelor. Nu trebuie dirijat, știe partitura din anii trecuți.

De ce junioratul e o temă falsă pentru acest tip de eșec

Alin Fică a vorbit, imediat după meciul său execrabil, despre problemele fotbalului românesc. Mario Camora, adaptat extrem de bine, a ajuns la copii și juniori. Prin studiouri, aceeași dezbatere.

Academii, infrastructură, antrenori de copii, selecție, părinți, federație și stat. Toate sunt probleme reale, dar tocmai aici e capcana. Bocim o cauză care există, dar care nu se impune în situația dată.

Riscăm să transformăm o problemă structurală într-un alibi pentru adulți nevrotici.

CFR nu a pierdut cu 5-0 pentru că un copil român de 11 ani nu a știut să facă o preluare acum 2 ani. La fel de valabil este și pentru copilul străin. Clujenii au început meciul cu jucători formați în școli de fotbal apreciate. Christopher Braun a trecut prin academiile lui Hamburger SV și St. Pauli. Aly Abeid a fost crescut la Levante și a ajuns să joace în La Liga.

Totodată, Karlo Muhar a trecut prin mult lăudatul juniorat al lui Dinamo Zagreb. Bruno Costa este produsul lui FC Porto, în tricoul căruia a evoluat în cupele europene, iar pe bancă a stat Antonio Folha, format la același club și el. Ulterior, a câștigat campionate U19 și a lucrat în staff-ul primei echipe.

Putem discuta trei zile despre cât de prost creștem copiii în România, dar e greu să explicăm de ce jucători școliți la un asemenea nivel au ajuns să primească cinci goluri într-un meci european. Asta este o altă boală.

Avem un fotbal deprofesionalizat

Problema fotbalului românesc începe înainte de juniori și continuă mult după ei. Se numește deprofesionalizare.

Am construit un ecosistem în care excepționalul a devenit normal, care tinde spre amatorism. Salarii întârziate? Se rezolvă. Datorii? Vedem. Lot schimbat în vară? Firesc. Antrenor plecat după câteva etape? Următorul. Club care nu știe în iunie cu ce buget joacă în august? Nimic neobișnuit.

În orice industrie serioasă, acestea ar fi simptomele unei companii aflate în mare dificultate. În fotbalul românesc sunt normalități.

Și poate de aici trebuie început. Jucătorul plătit la timp n-ar trebui să fie un exemplu de bună practică, ci o banalitate, iar clubul care își respectă contractele nu trebuie felicitat.

Ne-ar ajuta ca licențierea pentru cupele europene să devină mai mult decât fotografia contabilă făcută într-o anumită zi. De ce să nu existe mai multe momente de verificare pe parcursul sezonului? De ce capacitatea unui club de a-și plăti constant jucătorii, angajații și obligațiile să nu cântărească mai mult?

Nu doar să treci examenul într-o zi prestabilită, ci să demonstrezi că poți funcționa până la momentul campaniei de calificare.

Facem și desfacem echipe. La infinit

Mai există ceva ce Europa pedepsește cumplit: lipsa continuității. La noi, rareori echipa din august păstrează lucruri în comun cu cea din mai. Se termină campionatul și începe șantierul.

Unii pleacă, alții vin. Mulți nepregătiți, alții ajung după cantonament. Antrenorul cere un fundaș, patronul aduce o extremă, iar prin iulie descoperim că lipsește ceva. Lipsește echipa.

Craiova este, în bună măsură, excepția actuală. A păstrat un nucleu și o anumită continuitate. CFR nu este în situația aceasta, despre FCSB nici nu încape discuție.

Cumpărăm loturi în fiecare vară și ne mirăm că întâlnim echipe. Mă rog, cumpărăm e un fel de a spune, într-un fotbal finanțat sau, mai bine zis, împrumutat.

Sigur că trebuie reconstruite academiile. Sigur că trebuie învățați mai bine antrenorii. Sigur că trebuie produse generații mai bune, dar copilul de 14 ani este soluția fotbalului românesc din 2032. Nu poate fi vinovatul pentru 0-5 din 2026. Pentru prezent trebuie să răspundă prezentul.

Conducătorii care construiesc loturile. Antrenorii care le pregătesc. Jucătorii care intră pe teren. Federațiile care licențiază. Patronii care plătesc sau nu plătesc. Un sistem care s-a obișnuit atât de tare cu improvizația încât aceasta a devenit specific național.

Apoi vine Europa și ne strică povestea. Tromso nu ne-a spus nimic despre copiii noștri de 10 ani. Ne-a spus ceva mult mai neplăcut despre adulții fotbalului românesc de azi.

Până diseară probabil că vom uita, începe iar Superliga.