Marius Baciu: sindromul impostorului, dar pe invers

O privire asupra dezastrului în care nepregătirea a devenit normă.

Sindromul impostorului e, de regulă, povara celor competenți. E îndoiala care îl face pe un chirurg cu mii de ore în sală să mai verifice o dată fișa înainte de tăietură, ori pe un profesor cu vechime să-și rearanjeze ideile duminică seara, convins că n-a citit destul.

E o stare epuizantă, dar uneori benefică pentru meserie — din teama asta de a nu fi insuficient se nasc rigoarea și performanța.

La FCSB, lucrurile funcționează exact pe dos: s-a inventat impostura fără sindrom.

„L-am pus acum o oră”

Pe 19 mai, Gigi Becali a anunțat numirea noului antrenor al campioanei în stilul său caracteristic, cu lejeritatea cu care vorbește despre o cumpărătură de rutină. L-a pus. Acum o oră. Contract pe un an, iar a doua zi omul era deja pe teren.

Marius Baciu venea din studioul TV, unde împărțise scaunul de analist cu Mihai Stoica.

În spate are un CV care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de atacuri la persoană: Daco-Getica, Turris Turnu Măgurele, apoi Sohar, Al-Taqadom, Al-Arabi, Al-Nahda, iar în ultimii doi ani, director tehnic la Păușești-Otăsău.

Nu e nimic de condamnat în traseul ăsta - mii de antrenori români bătătoresc eșaloanele inferioare și merită tot respectul pentru munca lor. Caraghios devine abia momentul în care pretinzi că un asemenea parcurs te califică, peste noapte, să preiei o echipă cu pretenții europene, la doi ani de când clubul ajungea în optimile de finală ale Europa League.

3-7 cu Auda

Într-un club guvernat de standarde normale, umilința cu Auda ar fi declanșat sindromul de care vorbeam: nopți albe, procese de conștiință, o demisie scrisă la cald și privită lung înainte de a fi trimisă.

La FCSB, reacția a fost halucinantă. Antrenorul s-a lăudat că telefonul îi e plin doar de mesaje de încurajare, numindu-l pe Mihai Stoica „un erou”.

La rândul său, Stoica a trecut la retorică defensivă: ce vină are antrenorul, unde e greșeala staffului, cum să antrenezi gafele individuale și cum au înclinat arbitrii balanța?

Observaţi detaliul? Mihai Stoica nu-l protejează pe Baciu, ci îl cauţionează doar pentru a fi în ton cu patronul. Nu l-am auzit pe MM să-l laude pentru munca sa, aşa cum o făcea în trecut cu alţi antrenori.

Nu e vorba de solidaritate aici, ci de un simplu pact de supraviețuire între doi oameni care se țin de braț pe o punte ce se dărâmă.

Decuplați de la joc

De la eliminarea europeană încoace, echipa funcționează din pură inerție. E o mișcare haotică, fără direcție. Un 2-2 chinuit acasă cu Farul și un 0-0 tern la Sfântu Gheorghe, pe fondul fluierăturilor propriilor suporteri veniți de la București.

Nu există un plan articulat, o idee tactică vizibilă la construcție sau la recuperare. Se văd doar unsprezece jucători care improvizează fiecare după bunul plac, lipsiți de un creier limpede la margine.

Alibiul oficial? Omogenitatea. Transferurile făcute târziu, lipsa cantonamentului, decalajul fizic. Explicații parțial reale, dar folosite mai ales pe post de scut pentru a evita singurul diagnostic de care conducerea fuge: lipsa de pregătire de pe bancă.

Ce ar putea face Baciu

Simpla demisie n-ar rezolva nimic. Demisia e o ieșire facilă, o formalitate pe care patronul o bifează oricum într-o pauză de publicitate la TV.

Ce i se poate cere lui Marius Baciu e ceva mult mai greu: să înceapă să aibă îndoieli. Să ceară analizele alea tactice, să revadă meciul cu Auda de trei ori până înțelege ce s-a întâmplat, să doarmă prost după un eșec și să reînvețe teama de a fi nepregătit.

Pentru că îndoiala nu e o slăbiciune de care trebuie să te vindeci, ci singura formă de respect pe care un profesionist o poate arăta față de o meserie pe care încă n-a stăpânit-o.

Însă până atunci, la Sfântu Gheorghe am văzut un Marius Baciu zâmbitor după al treilea meci consecutiv rușinos.

Trecea ca împăratul Traian în zi de triumf printre sutele de fani, când ar fi trebuit să iasă de la vestiar ca Valerian — umilit și cu capul plecat.