S-a dus la 76 de ani cel de-al optulea titular al Universității Craiova, „Campioana unei mari iubiri” laureată a anului 1974. În viață mai sunt doar trei titulari: Boc, Velea și Țarălungă
Dispariția lui Dumitru Marcu, răpus de o boală mistuitoare, galopantă, dar ținută departe de ochii lumii, face tot mai mult din „Campioana unei mari iubiri” o colecție de legende.
Au trăit intens, au murit devreme
Primul a plecat Lucian Strâmbeanu, încă înainte de Revoluție. Avea puțin peste patruzeci de ani. Apoi, căpitanul Oblemenco, în 1996, la 51 de ani. Apoi, rând pe rând, Deselnicu (56), Bălan (52), Ștefănescu (62), Paul Manta, nu mult peste 60.
Balaci avea și el doar 62 în 2018, când ne-a părăsit. Oameni care au murit timpuriu poate și pentru că au trăit intens. La vârste septuagenare, fără a fi matusalemici, s-au prăpădit Victor Niculescu, Florin Oprea, Dragu Bădin, Nicolae Ivan.
Un titlu luat cu 16-17 jucători
Oprea (Manta) - Niculescu, Boc, Deselnicu, Velea - Strâmbeanu, Balaci - Țarălungă, Bălan, Oblemenco, Marcu. Rezerve erau Berneanu, Costică Ștefănescu, Niță, Bădin, Nicolae Ivan. Plus foarte tinerii Ion Constantinescu (fost arbitru FIFA, asistentul lui Ion Crăciunescu la finala CCE Ajax - Milan, 1995) și Nicolae Negrilă.
În acel campionat câștigat, 1973-1974, „Negoro” a jucat un singur meci, dar ce meci! Ultimul, cel mai important, 0-0 la Petrolul, remiza care le-a agățat oltenilor medaliile deaur la gât. Atunci, în Sportul, Negoro a primit nota 10! La debut!
Supraviețuitorii
Mai sunt în viață doar câțiva. Sandu Boc, 80 de ani împliniți recent, pe care-l vedem deseori la televizor. Ion Velea „Pelicanul”, și el ulterior fost arbitru, împlinește în septembrie 79. Teodor Țarălungă a pus și el cifra 8 în față și locuiește la Vâlcea.
„Mutu” Constantinescu (71) și Negrilă (72) sunt, slavă Domnului, bine. Ion Niță, zis Jair (79), am înțeles că ar fi la Făgăraș, în viață. Cornel Berneanu (75), după decenii în care a locuit în Grecia, e acum în Germania. Tuturor, sănătate maximă!
Se putea și fără internaționali
Scopul acestui text prilejuit de moartea lui Mitică Marcu nu e nici pe departe acela de a inventaria. Cu asta se ocupă „evidența persoanelor”. Ci de a a aduce în atenția celor tineri, care în acel 1974 mai aveau mulți ani până să se nască, ideea că atunci, o echipă de Provincie, fără niciun internațional titular (abia în anul câștigării titlului Marcu, Țarălungă și Balaci făceau câțiva pași timizi în naționala României, acolo unde marele Oblemenco n-a apucat să evolueze nicio secundă) reușea să spargă tiparele și să obțină o mare performanță.
Sufletul fotbalului de altădată
Fără impresari care să aducă jucători de peste mări și țări, fără comisioane, fără preparatori fizici, cu ceafă de porc la grătar și cartofi prăjiți, cu apă minerală la sticlă de sticlă, cu câte un șpriț uneori.
Dar cu o strânsă legătură sufletească între niște fotbaliști care evoluând în aproape aceeași formulă și cu aceeași antrenori, n-aveau cum să nu devină prieteni unii cu ceilalți, și să intre cu toții, deodată, în grup, în sufletele suporterilor, care nu afișau bannere, ci aveau talăngi din cupru. Unul dintre acești oameni era și Mitică Marcu, parte din Campioana Unei Mari Iubiri și din sufletul acelui „naiv”, dar mult mai curat fotbal de altădată.
{{text}}