Marius Măldărășanu (51 de ani) traversează o perioadă de pauză după despărțirea de Hermannstadt, echipă care între timp a dispărut din fotbalul profesionist. Fostul antrenor al sibienilor vorbește deschis la „Prietenii lui Ovidiu” despre ruptura de club, datoriile care s-au acumulat de-a lungul celor patru ani și jumătate petrecuți la Sibiu, dar și despre motivele pentru care a acceptat, în cele din urmă, să plece.
- Marius Măldărășanu, cum e fără echipă?
- Ca antrenor antrenezi trei luni, că mi s-a întâmplat și lucrul ăsta, antrenezi și patru ani și jumătate. Când sunt perioadele de pauză, aștepți, că asta e situația. Eu mi-am și dorit să stau până în vară, pentru că am simțit nevoia, chiar dacă poate mulți ar spune: „Băi, ești tânăr, trebuie să fii în circuit”. Dar mă gândesc și la sănătatea mea, pentru că asta este realitatea, este o meserie foarte, foarte stresantă și am simțit nevoia să stau...
- Sună telefonul?
- Nu, n-am discutat cu nimeni. Înainte de a începe campionatul au fost câteva așa telefoane, dar nici nu vreau să vorbesc... Dacă nu am echipă, înseamnă că n-au fost pentru mine.
„Orice aș spune, lucrurile vor degenera!”
- Ce s-a întâmplat la Sibiu?
- Orice aș spune, lucrurile vor degenera! Eu în general sunt sincer, dar nimeni nu se aștepta la asta. Indiferent că echipa a retrogradat, atunci în 2021...
- Și Sepsi a retrogradat și a revenit.
- Da. Și Hermannstadt a promovat atunci, odată cu venirea lui Dani Coman, și am promovat imediat. Eu am l-am apreciat foarte mult pe domnul Diószegi, care a ieșit imediat după acel meci cu Slobozia, cu lacrimi în ochi și a spus că-i pare rău, că-și asumă decizii și așa mai departe și că nu moare Sepsi. Asta mă așteptam să fie și la Sibiu... Au fost discuții că primăria nu se va mai implica.
- N-ai simțit că se va ajunge aici?
- Nu mă gândeam. Pe parcursul ultimelor etape au mai fost anumite chestii apărute în ziare locale că patronii pleacă. Erau la nivel zvonuri. Dar eu nu m-am gândit niciodată. Sibiu, centrul țării, oraș frumos, suporteri civilizați, stadionul frumos... O să vină din spate o echipă de Liga 3.
- Nu iubește lumea fotbalul la Sibiu?
- Uitați-vă și la Brașov, un alt oraș extraordinar cu echipă foarte bună de-a lungul anilor. Timișoara atâția ani de zile a stat foarte jos, au făcut acum, au ridicat capul. Poate prea puțin interes vizavi de oamenii cărora le place fotbalul, dar totuși nu prea ar vrea să investească.
- Oamenii din oraș erau alături de echipă?
- Da! Când lucrurile nu prea merg, e normal că suporterii erau mai puțini. La meciurile cu echipele mari atunci stadionul era plin, atmosferă foarte frumoasă. Dar era un public cald, un public care te ajuta. Adică în sensul că te susținea, nu-ți dădea în cap. Adică știm foarte bine momentul în care ajungi la echipe unde sunt obiectivele foarte mari, atunci presiunea este mult mai mare, nerăbdarea își spune cuvântul. Asta se întâmplă poate și la Rapid.
„Nu știu dacă de-a lungul a patru ani și jumătate echipa a avut salariile la zi de trei sau de patru ori...”
- Nu era o presiune deosebită.
- O presiune normală. Pentru că eram totuși o echipă în insolvență, probleme financiare, dar care se rezolvau la un anumit moment și atunci lumea știa, jucătorii știau...
- Când ai plecat aveau ceva datorii la tine?
- Datorii au fost mereu. Nu știu dacă de-a lungul a patru ani și jumătate echipa a avut salariile la zi de trei sau de patru ori... Încă din anul promovării au fost două, trei luni de zile și la Liga 1 trei luni de zile. Și dacă se ajungea la un moment dat cu salariul la zi, tot erau bonusuri din sezonul anterior, adică chirii și așa mai departe.
- Am înțeles.
- Lucrurile cu răbdare și înțelegere din partea tuturor, antrenori, jucători, erau OK pentru că la un moment dat se reglau. Din păcate, în ultimul sezon asta nu s-a întâmplat. Mai sunt bani de luat, dar în momentul ăla am închis-o la zero vizavi de salarii. Adică asta a fost înțelegerea dintre noi.
- Ai plecat tu sau te-au forțat ei?
- Daniel Niculae m-a sunat după meciul cu UTA și mi-a spus că ar fi timpul să... Vorbele astea au fost: „Nu vedem luminița de la capătul tunelului! Uite, am vorbit cu patronii, nu știu ce...”.
- Ar fi mai bine să renunți.
- Și atunci am spus da. Probabil cred că i-au surprins și pe ei, pentru că așa s-a întâmplat și cu un sezon înainte și n-am cedat. Dar de data asta ajunsesem cam până aici cu cuțitul la beregată. Cu banii la zi, fără nicio clauză. Am avut trei salarii și 11 chirii... Mi-au dat banii până la urmă. Dar la club au rămas problemele.
{{text}}