Salvați soldatul Alvarez!

Zic să ne înțelegem încă din start. Spre deosebire de filmul lui Spielberg, care a avut la bază o poveste reală, situația lui Julian Alvarez astăzi este departe de a fi una dramatică.

Totuși, dramele sunt altele-n viață, iar ceea ce numim noi așa în fotbal sunt doar niște ușoare exagerări, menite să condimenteze un pic interesul față de un anumit personaj. În cazul de față, Julian trăiește în cel mai rău caz o situație incomodă, putem să-i spunem chiar anormală, dar în niciun caz dramatică.

E sănătos, toți ai lui sunt sănătoși și dacă mâine se decide să se lase de fotbal are suficiente resurse, din ce a adunat în ultimii ani, să trăiască bine mersi.

Am simțit nevoia acestor precizări nu neapărat pentru a explica titlul pe care l-am ales (marketing, vorba unui fost vajnic om de peluză, viitor om de stat). Ci pentru a veni cumva în întâmpinarea unor povești care circulă, mai ales în Spania, dar și pe la noi. Ultima fiind că argentinianul s-a întâlnit cu conducerea lui Atletico și cu Simeone, dar n-a putut fi coerent, fiindcă nu-și putea stăpâni lacrimile. Aș putea să fiu răutăcios și să-mi imaginez scena, dar prefer să mă concentrez pe realitate.

Care, reiau ce-am spus mai sus, e incomodă. Pentru toată lumea, inclusiv pentru FC Barcelona, care trebuie să stea și să aștepte, în loc, eventual, să caute un plan B sau C. Despre cât de incomodă e pentru Cholo Simeone nu cred că are rost să explic, a văzut toată lumea duminică seară în timpul meciului cu Villarreal, când publicul de pe ”Metropolitano” uitase de echipă, deși momentul era delicat, și se concentra să-l huiduie pe argentinian. Jucător, până una alta, al lui Atleti, plătit (bine) să rezolve astfel de situații.

Întrucât s-a scris și vorbit enorm în ultimele două luni despre asta, am încercat să pun cap la cap diverse informații pentru a construi un scenariu din care să înțelegem cât de cât ceva. Informații venite din zona jurnaliștilor spanioli, apropiați de Barcelona și Atletico, dar și argentinieni, apropiați ai jucătorului și ai impresarului, care e foarte important în context. Nu pretind că e și sută la sută adevărat, e doar o încercare.

Promisiunea de la „Amazonico”

Totul ar fi început, zice-se, prin iarnă. Atunci când, nemulțumit și frustrat, din motive pe care le înțelegem și nu prea (totuși știa unde a venit, nu s-a schimbat brusc Simeone), Julian și-ar fi manifestat dorința de a pleca. „Relevo” zice că discuția ar fi avut loc la „Amazonico”, un restaurant fancy și exclusivist din Madrid, cu „frați” apăruți ulterior și-n Londra, Dubai, Monaco și Miami.

Acolo, Miguel Angel Gil, devenit ulterior personajul negativ al telenovelei, l-ar fi rugat să termine cum trebuie sezonul și i-ar fi promis că în cazul în care Barcelona, destinația preferată a lui Julian, vine cu o oferă satisfăcătoare financiar pentru Atletico nu-i va pune piedică.

Această discuție pare a fi și motivul celebrului mesaj postat pe Instagram de impresarul Fernando Hidalgo, cu adresă spre Miguel Angel Gil: „nu întreba un mincinos de ce a mințit, pentru că va trebui să mintă din nou ca să-ți răspundă”.

Pentru că, din tot ceea ce se știe, prima ofertă de la Barcelona ar fi venit și era ceva mai mare decât suma plătită de Atletico lui City. Era însă doar o deschidere către negocieri ulterioare, vezi cum au procedat catalanii în cazul lui Rodri. Tot la acest capitol se încadrează și acea declarație dată de Alvarez în timpul mondialului, dezbătută intens la acea vreme, venită tot la solicitarea lui Miguel Angel Gil, ca el să aibă o justificare în fața fanilor lui Atleti.

Dinspre Atletico se spune că Miguel Angel Gil ar fi pus o condiție. Ca transferul să se termine până pe 30 iunie, astfel încât fair play-ul financiar al clubului pentru sezonul 2025-26 să fie salvat. Pare totuși ciudat, căci imediat după interviul lui Julian și prima ofertă a catalanilor a venit refuzul și apoi au urmat acele postări pe twitter, demne de un stand up comedy de calitate îndoielnică, nu de un club atât de important.

Apoi a venit propunerea de la Real Madrid, de 150 de milioane, refuzată de asemenea, inclusiv de jucător. Și ea cam străvezie, menită evident să crească prețul și să pună bețe-n roate rivalilor castalani. Și-așa s-a terminat iunie, s-a terminat și iulie, a venit august, mai e un pic și se termină și august și deja nimeni nu mai înțelege.

Episodul care a pornit incendiul

Oficial, dinspre Barcelona n-a mai venit nimic. Nici măcar declarații. Dinspre Atletico, de asemenea. Episodul care a reaprins focul a fost cu ocazia acelui meci cu Villarreal, de care am vorbit mai sus. Julian Alvarez a fost convocat, deși se spune că Simeone s-a opus, căci Cholo o fi el cum o fi, dar fotbalul îl înțelege mai bine ca alții. Și nu doar convocat, ci și trimis pe teren, fiindcă circumstanțele o cereau.

Practic Julian Alvarez a fost aruncat în fața fanilor furioși la judecată și ea a venit pe măsură. Care fani trebuie înțeleși, căci pentru ei Atleti e o parte din familie și ar vrea că pasiunea lor pentru culorile clubului, formidabilă, remarcabilă, lăudabilă, să fie și a jucătorilor ce îmbracă tricoul. Doar că asta se întâmplă din ce în ce mai rar într-o lume dominată de interese.

De-aici încolo, situația a devenit explozivă. Și cam greu de stins. Posibilitatea ca Julian să rămână la Atletico implică acum un risc uriaș. Spun unii că fanii vor uita de toate la primele goluri sau pase decisive importante. În regulă, pot merge pe ideea asta, dar dacă în loc să dea gol Julian ratează prima ocazie pe care o are? Se poate întâmpla, nu? Dacă și-ar fi dorit o colaborare în continuare, clubul nu l-ar fi expus în asemenea hal, ar fi așteptat să treacă 1 septembrie, mai apoi cu un exercițiu de PR bun amestecat cu un Chap GPT pe măsură se găseau variante de împăcare.

Mai degrabă meciul cu Villarreal a însemnat un ultimatum pentru Julian, de genul te lăsăm să pleci, dar acolo unde vrem noi. Mai exact la Arsenal, chit că, din ce se pare, „tunarii” s-au cam săturat de rolul ce le-a fost atribuit dinspre Madrid. Totuși sunt campionii Angliei și vicecampioni europeni.

Iar Julian, iarăși din ce se aude, nu prea vrea la Londra. Și-n Anglia. Din motive de familie, de vize mai bine zis, greu de obținut în Regat pentru argentinieni. Pus oarecum cu spatele la zid, așteaptă ajutorul Barcelonei. Care, la rându-i, pune și mai mare presiune pe Atletico, aruncând pe piață ideea că din punctul de vedere al lui Hansi Flick ori vine Julian ori nu mai vine nimeni. Povestea seamănă flagrant cu cea a lui Alexader Isak, din vara trecută, care știți bine cum s-a finalizat.

Cine decide la Atletico?

În ecuație mai intră o necunoscută. Se numește „Apollo”. „Apollo Sports Capital”, noul acționar majoritar al lui Atletico. Unde, probabil, telenovela asta nu e văzută cu ochi prea buni, căci dăunează flagrant imaginii și intereselor clubului. Vorbim de un fond de investiții american, iar stilul de afaceri din America e bine cunoscut, nu se lasă dominat de orgolii sau sentimente când vine vorba de bani.

Miguel Angel Gil e acționar minoritar și CEO al lui Atletico, dar în această ultimă calitate e totuși un angajat, care nu poate face chiar ce vrea.

La acest moment, să ai o certitudine asupra a ceea ce va urma în această poveste ar fi hazardat. Fiecare își joacă așa cum știe cărțile. Dacă ar fi să am o opinie, strict personală, aș merge pe varianta unui transfer la Barcelona, pe o sumă apropiată de cele 150 de millioane. Mult sau puțin, timpul ne va demonstra. Însă nu aș exclude varianta Arsenal, nu aș exclude nici varianta Atletico.

Mai apoi, fiecare are dreptul la o părere. Să-i dea dreptate lui Julian sau celor de la Atletico. Să fie de acord cu planul Barcelonei sau să-l condamne. Să aplaude strategia lui Florentino Perez ori nu. În fotbalul de azi din e ce în ce mai puțin loc de sentimente, pare-se că nici contractele nu mai sunt ce erau odată.