FCSB = România. La timpul trecut

Nu e o problemă de patriotism, e una de bilanț. Duminică seara, la Târgoviște, FCSB a început meciul cu UTA cu trei români pe teren: Târnovanu, Pădurariu, Miculescu. Restul, opt străini din șapte țări. S-a terminat 1-3, dar nu scorul e povestea. Povestea e că nu s-a mai întâmplat asta în ultimele șapte sezoane, iar în etapa dinainte, cu CFR, echipa începuse cu cinci români. Prăbușirea s-a produs într-o singură etapă. Acum șase ani, în tot lotul erau trei străini.

Ce s-a întâmplat vara asta nu e o schimbare de gust. E o schimbare de model. Iar modelul ăsta era, până acum, cel mai bun lucru pe care îl avea clubul.

Ce era, de fapt, modelul

Primele paisprezece plecări din istoria clubului sunt, toate, ale unor jucători români, iar primele zece dintre ele fac peste 60 de milioane de euro: Man la Parma, Stanciu la Anderlecht, Chiricheș la Tottenham, Gardoș la Southampton, Rădoi la Al-Hilal, Coman în Qatar. Abia pe locul cincisprezece apare un străin, francezul Cyril Théréau, adus la 23 de ani de la Charleroi și vândut zece luni mai târziu la Anderlecht cu 2,9 milioane.

Deci nici măcar excepția nu contrazice regula: și el a fost cumpărat tânăr și revândut. Nu naționalitatea făcea modelul, vârsta îl făcea. Asta nu este o listă sentimentală. Este definiția unui model de bussines.

Sunt și eu în tabelul acela, mai jos, cu cele 2,2 milioane plătite de Sevilla în 2013, deci scriu despre un mecanism prin care am trecut eu însumi.

Clubul cumpăra din singura piață pe care o cunoștea mai bine decât oricine, campionatul intern, la 18-24 de ani: Coman de la Viitorul cu 3 milioane, Bogdan Stancu de la Unirea Urziceni cu 2, Bîrligea de la CFR cu vreo două, Chiricheș de la Pandurii cu 1,2, Stanciu de la Vaslui cu vreo 700.000.

Cazul-manifest e Dennis Man: câteva sute de mii de euro plătite în 2016 pentru un puști de la UTA și 11 milioane încasate de la Parma patru ani și jumătate mai târziu. Îi punea să joace, făcea performanță internă și europeană cu ei, îi ducea la echipa națională și îi vindea în Vest.

Jucătorul român nu era o preferință. Era produsul.

Ce s-a întâmplat în vara asta

FCSB a cheltuit 1,1 milioane de euro pe șase jucători. Cinci sunt străini, cu vârsta medie de peste 29 de ani: Boutoutaou (25), Labonne (28), Gnahoré (32), Batubinsika (30), Garita (31).

Trei dintre ei au venit fără sumă de transfer, doi liberi de contract, unul împrumutat. Al șaselea, Luca Stancu, e român și a venit liber din Liga 2. Valoarea lor de revânzare peste doi ani: aproape zero. În aceeași fereastră, clubul a încasat 5,1 milioane: Olaru la Union Saint-Gilloise, Bîrligea la Frosinone și Lixandru în Arabia Saudită. Toți trei, români. A mai plecat, fără niciun ban, Florin Tănase, la Omonia. Bilanț: plus patru milioane.

Aici e problema, și nu are legătură cu pașapoartele. Clubul continuă să vândă activele românești, dar nu le mai cumpără. Le înlocuiește cu jucători de 30 de ani, liberi de contract. Asta e schimbarea de direcție despre care vorbesc.

Nu una de sistem de joc, ci una de la ce trăiește clubul. Piața a văzut-o imediat: lotul valora 31,3 milioane în iunie și 24,5 în iulie, când FCSB a căzut pe locul trei în ierarhia valorică a campionatului, după Craiova și Rapid. Clubul care conducea detașat clasamentul ăsta e acum al treilea.

Filiera care s-a oprit

În mai 2025, Mircea Lucescu convoca opt jucători de la FCSB: Târnovanu, Crețu, Mihai Popescu, Chiricheș, Șut, Tănase, Miculescu, Bîrligea. Opt.

Astăzi au mai rămas doi în primul unsprezece. Chiricheș e fără echipă, Șut a fost vândut, Bîrligea e la Frosinone, Tănase a semnat în Cipru, Crețu a rămas provizoriu fără contract, Popescu e rezervă. Și niciunul dintre cei plecați nu a fost înlocuit cu un jucător român.

Filiera despre care vorbim, jucător bun din Superligă, vine la FCSB, face performanță, ajunge la națională, pleacă afară pe bani serioși,nu s-a subțiat. S-a oprit.

„N-avea de unde să ia români”

E contraargumentul serios și a fost deja scris în ultimele zile: aria de selecție e mică, iar piața internă e scumpă tocmai pentru că cei trei-patru cumpărători din țară nu prea au de unde alege. Ne urcăm prețurile unii altora, pe aceiași câțiva jucători.

E adevărat. Dar nu e nou. Jucătorii buni au costat întotdeauna mult, iar clubul ăsta i-a plătit întotdeauna. Două milioane pentru Bogdan Stancu în 2008, atât a recunoscut Becali că a plătit, deși transferul fusese anunțat cu un million, o sumă care, nouă ani mai târziu, era încă în primele trei din istoria transferurilor interne.

Un milion două sute de mii pentru un fundaș de la Pandurii, pe nume Chiricheș. Cam tot atât pentru Chipciu, de la Brașov. Iar pentru Coman, în 2017, trei milioane: două plătite Viitorului la semnătură și încă unul câteva luni mai târziu, ca să răscumpere procentul pe care Hagi îl păstrase dintr-un transfer viitor. Cel mai scump transfer între două cluburi românești de până atunci.

De fiecare dată a fost un risc asumat pe un jucător care nu demonstrase încă nimic afară. Și de fiecare dată riscul a fost răsplătit: Stancu vândut cu 5, Chiricheș cu 9,5, Chipciu cu 3, Coman cu 5,25.

Vara asta, clubul a cheltuit pe șase jucători aproape o treime din cât dăduse, acum nouă ani, pe unul singur. Deci nu piața s-a schimbat. S-a schimbat disponibilitatea de a risca pe ea. Iar 1,1 milioane pe cinci jucători de peste 29 de ani nu e un risc. E o economie.

Și ca să nu fie neînțelegere: nu spun să vinzi mai puțin. Clubul ăsta a trăit din vânzări și bine a făcut. Modelul vechi vindea la vârf, în Vest, pe sume mari.

Un club care crede că piața e goală ar trebui să fie ultimul care își vinde tot nucleul într-o singură vară.

Cine mai poate fi vândut de aici încolo

Trei jucători din lot mai pot fi valorificați cu adevărat: Stoian și Pădurariu, amândoi din 2007, plus Luca Stancu, fundaș dreapta din 2005, singurul român pe care clubul chiar l-a transferat vara asta.

Pădurariu e titular etapă de etapă. Stoian a marcat singurul gol cu UTA și merită să insist, pentru că s-a vorbit aproape deloc despre el: minutul 49, la trei minute după ce intrase la pauză, primește de la Miculescu și îl execută pe Rosa cu o scăriță. La 18 ani, în acea echipa și în acea seara, o asemenea execuție cere o liniște pe care puțini fotbaliști o au. De câteva zile se discuta cine cu cine s-a certat la antrenament si aproape deloc despre acel gol minunat.

Pot fi valorificați? Un jucător tânăr crește din minute, am spus-o și în cazul lui David Matei, și rămân la ideea mea. Dar minutele sunt condiția necesară, nu și suficientă: contează contextul în care le joacă. Iar contextul cere un colectiv care produce acțiuni, continuitate în decizie și o vitrină europeană.

Eliminarea din turul doi preliminar, cu FK Auda din Riga, 3-7 la general, le-a luat exact fereastra în care un scout occidental îi vede în competiție adevărată. Deci da, pot fi valorificați dar clubul le-a luat pârghiile care le ridicau prețul.

„Copiem modelul Craiova” nu ține

Nu știu ce s-a discutat în interiorul clubului. Din exterior, mie așa mi se pare: campioana a luat străini și a câștigat, deci mergem și noi pe drumul ăsta. Numai că datele spun altceva.

Craiova are, potrivit Transfermarkt, cel puțin la fel de mulți străini ca FCSB, procentual 12 dintr-un lot de 26. Diferența e că îi cumpără la 23-27 de ani, cu contracte lungi, iar nucleul îi rămâne românesc: Baiaram, Sava, Screciu, Rus, Bancu, Cicâldău, cu Matei și Băsceanu în spatele lor.

Și îi și vinde: chiar zilele astea l-a dat pe Mekvabishvili la Chicago Fire, georgian luat cu 750.000 de euro și plecat la 25 de ani pentru două milioane. Bilanțul lor de transferuri în vara asta e un minus de aproape trei milioane, au investit. La FCSB e plus patru, au încasat.

FCSB nu a copiat modelul Craiova. A copiat partea vizibilă a lui, fără cele două lucruri care îl fac să funcționeze: vârsta la achiziție și banii puși înapoi.

Trei generații, patru „11-uri”

Clubul a avut trei generații mari în ultimii douăzeci de ani și toate trei au avut la bază un nucleu de români, de fiecare dată, cei mai buni din țară la momentul acela.

• Generația lui Rădoi, Dică și Ghionea: două titluri și semifinala Cupei UEFA în 2006, după ce trecuserăm de Betis în optimi, cu 3-0 pe Benito Villamarín. În 1-0 cu Middlesbrough au început zece români și un străin.

• Generația din care am făcut și eu parte, cu Tătărușanu, Chiricheș, Bourceanu, Cristi Tănase și Chipciu: titlul din 2013 și optimile Europa League, după ce eliminasem Ajax la penalty-uri. Primul unsprezece din 1-0 cu Chelsea: Tătărușanu – Râpă, Szukala, Chiricheș, Latovlevici – Bourceanu, Pintilii – Chipciu, Tănase, Popa – Rusescu. Zece români, un străin.

• Ultima generație, cu Târnovanu, Olaru, Coman, Tănase, Șut și Bîrligea: două titluri consecutive și locul 11 în faza principală din Europa League. În ianuarie 2025, cu Manchester United, au început șapte români și patru străini.

Iar duminică, aceeași schemă cu trei fundași centrali, la nouăsprezece luni distanță: trei români, opt străini.

Zece, zece, șapte, trei.

Ciclul complet

Dan Udrea, la Prima Sport, a socotit săptămâna trecută cât a încasat clubul din fiecare dintre generațiile astea: 17,6 milioane din cea a lui Rădoi, 26,4 din a noastră, 6,8 din ultima. Eu vreau să mă uit la altceva decât la sume: la unde au ajuns oamenii.

Din unsprezecele cu Middlesbrough, nouă au jucat în străinătate, Ogăraru la Ajax, Rădoi la Al-Hilal, Dică la Catania, Goian la Palermo, Nicoliță la Saint-Étienne, Ghionea la Rostov, Paraschiv la Rimini. Nu au plecat niciodată doar Petre Marin și Boștină.

Din unsprezecele cu Chelsea au plecat toți. Chiricheș la Tottenham, Bourceanu la Trabzonspor, Chipciu la Anderlecht, Pintilii la Al-Hilal, Tătărușanu în Serie A, Latovlevici și Szukala în Turcia și în Arabia, Cristi Tănase în China, Adi Popa la Reading, eu la Sevilla. Iar al unsprezecelea, Cornel Râpă, a făcut o carieră frumoasă în Polonia, unde a ajuns jucătorul cu cele mai multe prezențe în prima ligă din istoria Cracoviei.

Unsprezece din unsprezece.

Și încă un detaliu, poate cel mai important. Între 2015 și 2024 clubul nu a mai câștigat niciun titlu. Opt sezoane, nouă ani între trofee. Cu toate astea, fix în mijlocul acelei perioade a făcut cel mai scump transfer din istoria campionatului, Man la Parma, și l-a vândut pe Moruțan la Galatasaray.

Pentru că, deși nu mai câștiga în țară, echipa juca an de an în Europa. Nu e prima oară: și între 2006 și 2013 au trecut șase sezoane fără titlu, iar în mijlocul lor Bogdan Stancu a plecat la Galatasaray cu 5 milioane, după o toamnă în care echipa jucase în grupe cu Liverpool și Napoli. Titlul aduce plusvaloare, nu neg. Dar titlul singur nu îți transferă jucătorul. Îl transferă cele șase-opt meciuri pe an în care e văzut de oameni care semnează cecuri.

Asta însemna „clubul-fanion al jucătorului român”: nu un slogan, ci o promisiune verificabilă. Dacă erai bun spre foarte bun în Superligă și veneai aici, aveai un drum: performanță internă, meciuri europene în care te vedea toată lumea, tricoul național și, la capăt, un transfer care îți schimba cariera. Clubul câștiga de trei ori din același jucător, sportiv, financiar și ca imagine. Iar campionatul întreg beneficia, pentru că exista un loc unde talentul românesc se aduna și se ridica.

Ciclul ăsta s-a rupt vara asta. Și s-a rupt la ambele capete: la intrare, pentru că nu mai vine cel mai bun jucător român al momentului, și la ieșire, pentru că nu mai există meciurile europene în care se făcea prețul.

Nu cer nimănui să joace cu români pentru că sunt români. Cer clubului să-și amintească ce l-a făcut mare: nu pașaportul vestiarului, ci faptul că, trei generații la rând, aici venea cel mai bun jucător român al momentului, aici ajungea la națională și de aici pleca în Europa. Astăzi, cel mai bun jucător român al momentului nu mai are niciun motiv să vină.

Asta e schimbarea de direcție. Restul sunt detalii de lot.