Cartonașul negru e bun, dar impostura?

În fotbalul juvenil românesc era nevoie de o asemenea măsură, pentru că s-a ajuns la un nivel în care toți părinții se cred peste Guardiola, Klopp sau Tuchel. Problema este că regula nu are o finalitate și răutatea părinților poate veni și din alimentarea falșilor antrenori, care le bagă prostii în cap, doar pentru a pune mâna pe bani.

Părintele care își înjură copilul, care urlă la arbitru, care amenință adversarul sau transformă un meci de copii într-o vendetă personală trebuie scos din ecuație, pentru că un teren pe care aleargă puști de 7, 10 sau 14 ani nu poate deveni locul de spurcăciuni al unor adulți incapabili să-și controleze frustrările.

Din punctul ăsta de vedere, cartonașul negru introdus de FRF este o idee bună și, mai ales, este un semnal că cineva a înțeles că protejarea copilului nu înseamnă doar să-i pui o minge la picior și să-i spui să alerge după ea.

Când Petre Marin și Pancu pleacă rușinați

Am fost la un meci de copii și de juniori, la baza lui Petre Marin și Sorin Ghionea, iar acolo o mamă își băga și-și scotea, pentru că odrasla de maximum 8-9 ani fusese scos de antrenor.

Petre Marin, om cu aproape 450 de meciuri în Liga I, s-a dus către femeie, explicându-i de ce greșește înjurând birjărește. Evident, femeia s-a potolit câteva minute, după care au apucat-o iarăși “satanele”.

La fel și Pancu, invitat la finalele Cupei Tymbark, stătea la nivelul gazonului, iar în spate, părinții spurcau adversarii de pe teren, adversari care nu aveau mai mult de 10 ani.

E bine că se ia o măsură, doar că fotbalul juvenil are o problemă mult mai mare decât părintele care urlă din tribună. Și aici începe povestea pe care nu prea ne place să o spunem.

Ce facem cu antrenorii păcălici?

Dacă avem un cartonaș pentru adultul care își agresează copilul de pe margine, cine are cartonașul pentru omul care îi ia părintelui bani în fiecare lună și îi vinde copilului o poveste despre performanță care nu există? Aici mi se pare că trebuie să discutăm foarte serios.

În România au apărut academii de fotbal aproape peste noapte. Un teren sintetic, câteva mingi, niște tricouri, câteva veste, o pagină de Facebook sau Instagram, ultimele două neapărat, 2-3 poze de la un turneu și, gata, pe ușă scrie „academie”.

Copilul este înscris, părintele plătește și începe aventura, iar dacă tatăl sau mama întreabă ce perspectivă are copilul, răspunsul este de multe ori suficient de vag încât să lase loc pentru orice vis: „are potențial”, „trebuie lucrat”, „mai are nevoie de individual”, „să avem răbdare”.

Răbdarea, știți și voi, nu ne caracterizează ca popor, iar când intervine portofelul părintelui, dacă se poate să iasă copilul Maradona, doar pentru că se plătește, ar fi ideal. Dragi părinți, la nivel mondial, mai puțin de 1% dintre copiii care joacă fotbal în mod organizat ajung să semneze un contract profesionist, iar procentajul celor care ating performanța de vârf (Anglia, Spania, Franța, Germania, Italia) este de aproximativ 0,012%.

Fugiți de antrenamentele individuale

Nu vreau să pun în aceeași oală cluburile mici, școlile de fotbal serioase sau oamenii care încearcă să construiască ceva de la zero. Fotbalul românesc are nevoie de centre de copii și juniori, are nevoie de competiție, are nevoie de oameni care se duc în cartiere și îi scot pe puști din fața telefonului.

Problema apare atunci când termenul „academie” devine o etichetă comercială, iar diferența dintre ceea ce se promite și ceea ce primește copilul începe să fie doar o afacere, unde părintele este super vulnerabil, pentru că nu se pricepe.

Chiar așa, ați văzut și voi fotbaliști mari care-și duc copiii la antrenamente, credeți că urlă din tribune? Niciodată! Credeți că la Răzvan Marin au urlat părinții? Și cumva joacă prin Champions League, a și marcat cu Lask Linz. 

Părintele cumpără antrenamentele pe săptămână în speranța că băiatul lui poate ajunge fotbalist. Iar “impostorii” au găsit o altă metodă de a lua și mai mulți bani, antrenamentele individuale vândute uneori ca soluție universală.

E normal ca un copil să aibă nevoie de lucru suplimentar, sigur că tehnica se poate îmbunătăți prin exercițiu individual, sigur că anumite deficiențe pot fi corectate în acest fel.

Dar la un moment dat copilul trebuie să intre într-o echipă și să înțeleagă ce înseamnă jocul, pentru că fotbalul nu este patinaj artistic în care evoluezi singur în fața unui juriu și nici tenis, să-ți studiezi adversarul peste fileu.

Trebuie să vezi colegul, adversarul, spațiul, momentul în care pleci, momentul în care te oprești, când pasezi și când conduci mingea, când te demarci și când faci loc altuia sau ce să faci fără minge. Dar mai ales să joci într-o echipă, că degeaba ești tu extraordinar cu mingea la picior între jaloane și să nu înțelegi aproape nimic din fotbal, copilul trebuie să învețe fotbal, nu să devină campion mondial la jaloane.

Să trecem la lucruri serioase

Aici trebuie ca FRF să meargă mai departe, nu doar cu acest cartonaș negru. Am văzut că Federația are deja criterii de clasificare pentru academii. Foarte bine. Dar părintele obișnuit nu trebuie să aibă nevoie de un master în management sportiv ca să înțeleagă unde își duce copilul.

Trebuie să știe cine îl pregătește, ce calificări are, ce condiții există, ce metodologie se folosește, câți copii sunt într-o grupă, ce competiții joacă, ce infrastructură are clubul și, mai ales, care este diferența dintre o structură care formează jucători și una care oferă pur și simplu activitate sportivă contra unei taxe.

Rușinea apare când vinzi performanță fără să ai cu ce să o susții, pentru că părintele trebuie protejat și de propriile iluzii, dar mai ales de cei care știu să le exploateze.

Un tată poate să-și dorească atât de mult ca fiul lui să ajungă fotbalist încât să accepte orice explicație, orice antrenament suplimentar, orice taxă și orice promisiune, mai ales dacă cineva îi spune că „puștiul are ceva”. Iar dacă peste 6 luni copilul nu progresează, întotdeauna se găsește o explicație: nu muncește suficient, nu este suficient de serios, trebuie mai mult individual, trebuie alt echipament, trebuie alt turneu.

Și uite așa trec anii și copilul e nevoit să aleagă școala sau altă meserie, că la fotbal s-au dus banii în promisiuni.

Este foarte bine să protejăm copiii de părinții care urlă la ei, pentru că fotbalul juvenil nu trebuie să producă traume în loc să producă plăcerea jocului. Dar aceeași grijă trebuie să existe și atunci când copilul este pus într-un mediu care nu îl formează, nu îl educă fotbalistic și nu îi oferă ceea ce părintele crede că plătește.

Poate că ar fi timpul ca în fotbalul juvenil românesc să avem mai puțină grijă de ambalaj și mai multă grijă de conținut. Cartonașul negru poate opri un meci atunci când un părinte sare calul, dar cine oprește omul care profită de visul acelui părinte?