Când mama Șucu a fost o mamă oarecare

Andrei Șucu putea fi orice, dar a ales fotbalul. Iar mama lui l-a lăsat să viseze

În minutul 90+4, într-o lojă din Giulești, o femeie a dus mâinile la gură. Ca și cum ar fi vrut să oprească ceva ce nu se poate opri.

Nu e un gest de patroană. A fost gestul acela pe care îl fac toate mamele când copilul lor reușește ceva ce ele n-au îndrăznit să spere cu voce tare.

Femeia se numește Diana Șucu. Cu câteva minute înainte, Andrei Șucu, 17 ani, intrase pe teren în locul lui Stojilković.

A combinat cu Bubanja, a șutat din careu și a marcat primul lui gol în Superliga, în Rapid - FC Argeș 3-1. Era abia al doilea lui meci la prima echipă, după debutul din mai 2024, sub Marius Șumudică.

Despre gol s-a scris deja tot. Ilie Dumitrescu l-a comparat cu reușita lui Răducioiu din meciul cu Țara Galilor. Dar eu vreau să scriu despre altceva. Despre ce am văzut prin vizorul aparatului foto, în fracțiunea de secundă în care toată lumea se uita la teren.

Ce a văzut Diana Șucu din lojă

Aseară, în Giulești, au „existat" sute de mame.

Mama lui Grameni. Mama lui Oancea. Mama vreunui junior care n-a intrat deloc și s-a întors acasă întrebându-se, ca în fiecare săptămână, dacă merită. Mama unui copil care a renunțat acum trei ani și lucrează acum într-un depozit.

Niciuna dintre ele n-are avion privat. Dar toate au avut, în momente diferite, exact aceleași mâini duse la gură.

Pentru că mamele nu se uită la clasament. Nu se uită la puncte, la play-off, la ce va scrie mâine presa.

Mamele se uită la un singur lucru: dacă puștiul lor a fost fericit. Dacă a respirat. Dacă i-a fost bine acolo, singur, pe iarba aia, sub reflectoare, cu mii de oameni în tribune.

Femeia care a spus „nu" înainte să poată spune „da"

În urmă cu câteva luni, aceeași femeie a ieșit public și a acuzat un fost antrenor de la juniorii Rapidului că ar fi lovit un copil. A spus atunci că atitudinea omului aceluia l-a descurajat inclusiv pe fiul ei.

A fost întâmpinată exact cum era de așteptat: sunt copiii lui Șucu, și-a cumpărat tatăl lor clubul.

E ușor să crezi despre o femeie bogată că n-a trebuit să lupte pentru nimic.

Adevărul e că ea a dus lupta pe care o duc toate mamele de juniori, doar că sub reflectoare: aceea de a-și apăra copilul într-un sistem în care copilul e, cel mai adesea, consumabil.

Bucuria de aseară nu vine din senin. Vine după acel „nu".

Visul copilului și visul părintelui despre copil

Și cred că femeia aceea mai plângea dintr-un motiv. Nu doar de bucuria golului. Ci ca o confirmare că n-a greșit când a crezut în visul copilului ei în locul visului ei despre copil.

Andrei s-a născut într-o casă în care putea să fie orice. Putea să fie trimis la Londra, la o facultate scumpă, să se întoarcă cu un master în finanțe și cu un birou la etajul cu vedere. Putea să fie doctor, avocat, om de afaceri, „băiatul care a preluat compania tatălui".

Toate meseriile alea cu care părinții români se laudă la nunți și la parastase, cu paharul în mână: al meu e medic, al meu e inginer, al meu e la corporație.

De ce fotbalul e „alegerea proastă" pentru majoritatea părinților

Al ei a ales să fie fotbalist. Adică exact meseria în care poți munci zece ani și să te alegi cu o accidentare la genunchi și cu o listă de oameni care ți-au strigat că ești o rușine.

Meseria pe care majoritatea părinților o tolerează până pe la 14 ani, după care vine discuția aia: „gata cu joaca, hai să ne vedem de școală".

Ea nu a avut discuția asta. L-a lăsat să viseze.

Kahlil Gibran scria că propriii noștri copii nu sunt, de fapt, ai noștri. Că vin prin noi, dar nu de la noi. Că le putem da dragostea noastră, dar nu și gândurile noastre, fiindcă ei au gândurile lor.

E poate cel mai greu lucru pe care îl are de făcut un părinte: să accepte că fiul lui nu e o continuare a biografiei tale, ci un om străin pe care ai datoria să-l ajuți să ajungă unde vrea el.

Secunda pe care n-o cumperi nici cu un club din Serie A

Poate Andrei va ajunge fotbalist mare, poate nu. Statistic, cei mai mulți nu ajung.

Și dacă va ajunge, se va spune că e datorită tatălui. Dacă nu va ajunge, vor râde toți de el. Pare că nu are cum să iasă pe plus din aventura asta.

Dar seara de vineri nu i-o mai ia nimeni. Nici lui, nici ei.

Poți avea un soț care deține un club, o echipă în Serie A. Poți deține tot ce se cumpără pe bani. Și tot nu poți cumpăra secunda aceea.

Partea cea mai frumoasă e că el nici măcar n-a apucat s-o vadă. A recunoscut-o după meci, cu vorbele încurcate de emoție: nu-și văzuse părinții în lojă. Visase, în schimb, cu o noapte înainte, că va marca pe Giulești.

Nu conta. Ea îl văzuse pe el.