O muchie de tablă proaspăt pare inofensivă până în momentul în care trebuie prinsă, rotită sau așezată în dispozitivul de lucru. Același lucru se întâmplă cu o foaie de sticlă: în condiții normale o manipulezi fără probleme, însă o margine nefinisată, un colț deteriorat sau o mișcare făcută sub presiunea greutății piesei transforma o operațiune obișnuită în risc de accidentare.
Acesta se numără printre motivele pentru care atunci când lucrezi în producție, prelucrare metalică, construcții, industria auto, tâmplărie metalică, vitraje sau logistică industrială, alegerea mănușilor cu protecție la tăiere ar trebui să înceapă cu întrebarea ”la ce tip de tăiere este expusă mâna mea în această operațiune?”.
Pe piață sunt disponibile mănuși marcate C, D, E sau F și presupunerea logică ar fi că soluția cea mai sigură este să alegi întotdeauna clasa maximă. În practică, o mănușă rezistentă la tăiere, dar prea rigidă, prea groasă sau nepotrivită pentru obiectul pe care îl manipulezi afectează precizia prizei și determină operatorul să strângă piesa mai puternic decât ar fi necesar.
Alegerea corectă a perechii de manusi protectie ATG presupune un bun echilibru între nivelul de protecție, natura muchiei, greutatea obiectului, frecvența contactului și controlul de care ai nevoie asupra piesei. Standardele te ajută să compari performanța materialelor, dar nu pot înlocui evaluarea operațiunii propriu-zise.
La ce fac referire clasele C, D și F?
Pentru mănușile care oferă protecție împotriva riscurilor mecanice, unul dintre principalele repere europene este EN 388:2016+A1:2018, standard ce stabilește metode de testare și clasificare pentru rezistența la abraziune, tăiere, rupere și perforare și, dacă producătorul revendică această caracteristică, pentru protecția la impact.
Cât privește rezistența la tăiere evaluată prin metoda TDM asociată ISO 13997, performanța materialului este clasificată pe o scară de la A la F. Nivelul A corespunde unei forțe de cel puțin 2 N, B unei forțe de cel puțin 5 N, C unei forțe de cel puțin 10 N, D unei forțe de cel puțin 15 N, E unei forțe de cel puțin 22 N, iar F unei forțe de cel puțin 30 N. Cu alte cuvinte, pentru ca materialul unei mănuși să fie clasificat F, este necesară o forță considerabil mai mare pentru a produce tăierea în condițiile standardizate ale testului decât în cazul unei mănuși clasificate C.
Aici merită observat faptul că între D și F există clasa E. Nivelul F nu înseamnă că mănușa este ”imposibil de tăiat”, după cum un nivel C nu înseamnă că aceasta oferă automat o protecție insuficientă. Testul măsoară comportamentul materialului într-un scenariu standardizat. Nu reproduce fiecare combinație posibilă dintre unghiul muchiei, viteza mișcării, greutatea piesei și poziția mâinii pe care o vei întâlni în atelier.
Clasa D de rezistență la tăiere nu trebuie confundată cu a patra poziție numerică din marcaj, care exprimă performanța la perforare. Distincția este deosebit de importantă atunci când manipulezi sticlă spartă sau tablă cu colțuri foarte ascuțite. ISO precizează explicit că testul ISO 13997 nu furnizează informații despre rezistența la pătrunderea obiectelor foarte ascuțite, precum acele sau vârfurile unor lame.
Când e suficientă mănușa cu protecție la tăiere de clasa C?
Clasa C presupune o rezistență la tăiere de minimum 10 N în clasificarea bazată pe metoda ISO 13997. Este deja un nivel semnificativ de protecție și poate fi potrivit pentru numeroase operațiuni în care muchiile există, dar riscul este controlat. Un exemplu ar fi manipularea unor componente mici din tablă care au trecut prin procese de debavurare sau finisare, sortarea unor piese metalice, montajul unor componente cu muchii relativ bine controlate ori operațiunile de asamblare în care contactul cu marginea tablei este posibil, dar nu reprezintă elementul dominant al activității.
Dacă piesele sunt grele, muchiile sunt brute sau există posibilitatea ca materialul să alunece în mână, riscul crește substanțial și trebuie reevaluată clasa de protecție.
Când clasa D e o alegere mai potrivită?
O mănușă clasificată D trebuie să atingă cel puțin 15 N în testarea asociată ISO 13997. Diferența de 5 N față de clasa C poate părea modestă dacă privești doar cifra, dar clasa D este frecvent luată în calcul pentru activități cu expunere mai consistentă la margini metalice, fără a merge obligatoriu către cea mai înaltă protecție posibilă.
Poți ajunge în această zonă atunci când manipulezi în mod repetat piese ștanțate, profile, componente din tablă, panouri metalice sau elemente rezultate din procese industriale în care marginile nu sunt întotdeauna perfect finisate.
Dacă preiei manual componente metalice de dimensiuni medii de la o presă, le verifici, le rotești și le așezi într-un container, o protecție D poate avea mai mult sens decât una C, cu condiția ca evaluarea de risc să confirme acest lucru. În același timp, ai nevoie de o mănușă care să nu transforme o operațiune repetitivă într-un efort inutil. Căptușeala, grosimea firului, forma degetelor și stratul de acoperire al palmei influențează experiența reală de lucru la fel de mult ca litera tipărită pe etichetă.
Când trebuie să înclini către clasa F?
Clasa F reprezintă nivelul maxim al scalei A-F utilizate de EN 388 pentru rezistența la tăiere prin metoda TDM și presupune atingerea pragului de minimum 30 N. Este nivelul pe care îl vei analiza în special atunci când consecințele și probabilitatea unei tăieri sunt mari: manipularea tablelor grele cu margini brute, a pieselor metalice mari proaspăt debitate, anumite operațiuni din industria sticlei, colectarea sau manipularea materialelor cu margini extrem de agresive și alte aplicații industriale în care contactul cu muchia este dificil de eliminat.
Pentru activitățile industriale cu risc ridicat, inclusiv manipularea tablelor și prelucrarea sticlei, producătorii de echipamente de protecție indică în mod obișnuit nivelurile ridicate E-F drept zona ce trebuie analizată. În plus, clasa F nu oferă automat protecție împotriva strivirii, impactului, temperaturilor ridicate, substanțelor chimice sau oricărui tip de perforare. Trebuie să verifici separat aceste riscuri.
Aderența și dexteritatea
Când compari două mănuși cu aceeași clasă de protecție la tăiere, diferențele pot apărea la nivelul construcției. Materialul suport, densitatea tricotului, grosimea, flexibilitatea și stratul aplicat pe palmă modifică felul în care percepi obiectul și cantitatea de forță necesară pentru a-l controla. Pentru unele activități ai nevoie de o priză bună pe suprafețe uscate, pentru altele lucrezi cu piese pe care există ulei sau lichid de proces, iar la manipularea sticlei pot conta foarte mult contactul și stabilitatea pe suprafețe netede.
Cercetarea ergonomică confirmă că aceste diferențe nu sunt pur subiective. Studiul realizat de Heydarnia și colaboratorii săi în 2025 a comparat patru tipuri de mănuși rezistente la tăiere și a observat reduceri ale dexterității degetelor și ale amplitudinii mișcărilor față de lucrul fără mănuși, dar și diferențe între modelele analizate. Varianta cu acoperire din nitril spumat a obținut în acel experiment cea mai bună dexteritate a degetelor dintre mănușile testate.
Prin urmare, dacă treci de la o mănușă C la una F, nu presupune automat că trebuie să accepți o pierdere majoră a dexterității. Compară mai multe construcții din aceeași clasă și testează-le pe operațiunea efectivă.
Sursa foto: magnific.com
{{text}}