Mămăliga de Varşovia. Povestea românului care promovează ţara noastră în Polonia: „România era văzută ca o țară orientală, cu tot felul de obiceiuri deocheate”

Născut la Chișinău, cu studii la Cluj și un doctorat în Japonia, Teodor Ajder editează la Varșovia anuarul „Mămăliga de Varșovia”. Ne-a povestit cum îi văd polonezii pe români, de ce Polonia a pornit altfel după 1989 și cum a jucat la mijlocul terenului în echipa românilor din Polonia

Teodor Ajder s-a născut la Chișinău. A studiat psihologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, apoi și-a făcut masteratul în științele educației și doctoratul în științele media la Universitatea de Stat din Yokohama, în Japonia. Acum locuiește la Varșovia, unde editează anuarul „Mămăliga de Varșovia”.

Ca artist, combină artele vizuale cu textele de ficțiune și critică, încercând să înțeleagă condiția migrantului. A publicat mai multe cărți-obiect, între care „Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă” (apărută și în România, la Editura FrACTalia, 2019), „MoPoJaRo” (2019), „Totomul” (2020), „Imigrantism” (2022), „XV ace” (2022), „Roșu pe” (2023) și „Discursuri de articulare” (2023). A expus ca artist sau curator în Asia, SUA, Uniunea Europeană și America Latină.

Am stat de vorbă cu el online: de ceva timp, Teodor e departe atât de România, cât și de Polonia, într-o deplasare în Laos.

De la Yokohama la Varșovia

– Teodor, cum ai ajuns în Polonia? De ce ai ales tocmai Polonia, când majoritatea românilor pleacă în Italia, Spania sau Germania?

– Am ajuns prin Japonia. Îmi făceam doctoratul la Yokohama și aveam câțiva colegi polonezi care locuiau în același cămin cu mine, căminul străinilor. Ne țineam împreună. Doi dintre ei au decis să se căsătorească, iar cununia trebuia oficiată la Ambasada Poloniei. Am fost unul dintre invitați. La nunta aceea mi-am cunoscut viitoarea soție.

– Povestește-mi prima zi în Polonia. Ce te-a surprins cel mai tare și ce ți s-a părut ciudat la început, dar acum ți se pare normal?

– Am venit să-mi vizitez iubita. Totul mi se părea extraordinar de… european și roz, chiar dacă era iarnă. Eram îndrăgostit. Pentru că veneam din Japonia, unde se folosește un scris ideografic complicat, am fost plăcut surprins să văd în librării cărți scrise cu alfabet latin. Dar, deși literele îmi erau cunoscute, nu puteam descifra ce scria pe copertele cărților și pe reclamele care pe atunci încă acopereau fațadele clădirilor de pe străzile principale. Codițele, pălăriuțele și punctulețele, adică semnele diacritice poloneze, parcă erau lipite la întâmplare pe literele latine. Simțeam un fel de ușoară disonanță. Acum, evident, citesc și scriu cu acest alfabet.

– Ce faci aici fără să te gândești, care în România ți-ar fi părut imposibil sau ciudat?

– Scriu și citesc în poloneză. Citesc mai mult în poloneză decât în română, inclusiv scriitori și scriitoare din România.

„Acasă pentru mine nu este România, ci Polonia”

– Spune-mi o situație concretă în care ai avut de-a face cu statul polonez: un act, un spital, o primărie. Cum s-a desfășurat și cum crezi că ar fi decurs aceeași situație acasă?

– Adevărul este că nu știu prea bine cum stau lucrurile în România. Aud, evident, tot felul de povești, dar personal nu mă pot pronunța. Acasă pentru mine nu este România, ci Polonia. Viața în emigrație înseamnă și ruperea de anumite practici și rutine implicite, adesea nespuse și nescrise, așa că nu cred că pot face o comparație obiectivă. Cât despre sistemul de emitere a actelor și despre spitalele poloneze, și unul, și celălalt funcționează excelent, cel puțin în capitală. Din câte aud, mai bine decât în România, dar, din nou, nu pot să mă pronunț. Asta deși guvernanții polonezi se tot întrec în promisiuni și decizii proaste, dacă nu neoliberale, în încercarea de a privatiza sistemul de sănătate. Acum un an mi s-a născut un fiu. Personalul maternității a fost pur și simplu excepțional. Concediul de maternitate în Polonia durează un an și poate fi prelungit pe cont propriu.

– Dacă un prieten din România ar veni mâine să locuiască aici, ce l-ai avertiza să nu facă și ce l-ai sfătui să facă din prima săptămână?

– Nu știu dacă există ceva ce l-aș sfătui să nu facă. Dar, dacă se mută aici, l-aș sfătui să înceapă să învețe poloneza din prima zi. Cunoașterea limbii locale contează enorm și vine cu tot felul de bonusuri. Poloneza e una dintre cele zece limbi ale lumii în care se publică cele mai multe titluri, mai ales științifice. Și sunt nenumărate evenimente: lecturi publice, lansări de carte, slamuri și recitaluri de poezie, conferințe.

Ce cred polonezii despre români

– Cum te văd polonezii pe tine, ca român? Ce întrebări îți pun, ce clișee au despre România și care te-au amuzat sau te-au supărat?

– La începutul șederii mele aici, România avea un fel de iz de țară orientală, cu tot felul de etnii neobișnuite și obiceiuri deocheate. Dar multe stereotipuri au fost combătute în mentalitatea localnicilor prin cultură: cărți, teatru, film. Mă gândesc în special la reportajul „Drumul spre Babadag” al lui Andrzej Stasiuk, care a luat unul dintre cele mai importante premii literare poloneze, Premiul Nike, la piesa „Doi români săraci vorbind poloneză” a Dorotei Masłowska și, nu în ultimul rând, la cutremurătorul documentar de animație „Crulic – Drumul spre dincolo”, regizat de Anca Damian.

În ultimii ani s-a tradus foarte multă literatură română în poloneză, datorită granturilor oferite de ICR. Asta nu înseamnă, desigur, că polonezii au fost vindecați de xenofobie și rasism. Mai trebuie scrise multe, multe cărți pentru asta. Dar eu sunt optimist. Am impresia că acum polonezii nu mă mai văd ca pe un român. La un moment dat își dau seama, după accent, că sunt de undeva mai din est. Mă percep, eventual, ca pe un imigrant integrat, care uneori vorbește în numele imigranților, pentru că sunt destul de ancorat în lumea poeziei vii din Varșovia și scriu de obicei despre migrație. Și le place coniacul românesc.

Ce îi lipsește din România

– Ce îți lipsește cel mai mult din România: un gust, un obicei, un fel de a fi al oamenilor?

– Îmi lipsesc cărțile și revistele. Filme se mai găsesc, dar cărți nu prea. Multe edituri, anticariate și reviste românești nu trimit cărți în Polonia, deși suntem cu toții în Uniunea Europeană.

– Și ce n-ai lua niciodată înapoi cu tine dacă te-ai întoarce?

– Există mulți polonezi care îmi plac extraordinar de mult, pe mulți îi am ca modele de viață. Sunt ospitalieri, înțelegători și au o inimă neînchipuit de mare. Dar, politic vorbind, majoritatea polonezilor votează cu partide de dreapta și de centru-dreapta. Ceea ce e de-a dreptul deprimant.

Ce au făcut polonezii altfel după 1989

– Polonia și România au pornit cam din același loc după 1989. Ce crezi că au făcut polonezii altfel, din ce vezi tu în viața de zi cu zi, nu din statistici?

– Nu chiar din același loc. România practic nu avea datorii externe, dar populația era flămândă și sătulă de tot. A pornit de la zero în capitalism. Polonia avea datorii, care i-au fost iertate, așa că a pornit cu un capital considerabil. Avea și o populație cu câteva milioane mai mare decât România. Îmi pare rău că lucrările de economie și de istorie recentă nu prea se traduc din română în poloneză și invers. Cornel Ban, de exemplu, are o carte excelentă, „Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc” (Editura Tact, 2014). Așa cum Ban analizează evoluția și crizele capitalismului din România, o fac și mulți analiști polonezi. Rafał Woś, de exemplu, are o carte excelentă despre biografia neautorizată a capitalismului polonez, „Iarna trigenară” se numește.

Polonezii și istoria lor

– Ce fel de relație au polonezii cu țara lor, cu istoria, cu steagul? Și ce simți tu când vezi asta, comparativ cu ce simțim noi față de România?

– Polonezii sunt destul de autocritici față de țara lor și de problemele cu care se confruntă. Mai critici decât românii și, ca să zic așa, mai limpezi în critica lor. Își iubesc țara, dar cu măsură. La fel și istoria. Poate și din cauza norocului sau nenorocului de a fi vecini cu Germania, și a faptului că pe teritoriul Poloniei au fost amplasate lagărele de exterminare în masă, spre deosebire de multe alte țări europene, Al Doilea Război Mondial rămâne o temă permanentă de discuție publică.

Până azi se scriu studii noi, se publică reportaje și benzi desenate, se fac filme, se deschid chiar și muzee noi despre război. Încă se procesează traume și se descoperă noi detalii și atrocități. Steagul și-l sărbătoresc, dar de-a lungul anilor a fost luat și în derâdere în mai multe happeninguri. La fel ca în România, unde tricolorul a devenit aproape un gen artistic în sine, și „alb-roșul” polonez apare des în galeriile de artă.

Naționala Poloniei, iubită „într-un mod dezamăgit”

– Despre echipa lor națională ce poți spune?

– Polonezii își iubesc echipa națională într-un mod dezamăgit. Meciurile de pe noul Stadion Național sunt spectaculoase, iar suporterii sunt fantastici. După meciurile naționalei se închide una dintre arterele principale ale orașului, iar lumea vine pe jos de la stadion spre centru. Desigur, rezultatele sunt sub așteptări, din păcate, dar ce să-i faci. Vor veni și vremuri mai bune.

Naționala e adesea luată peste picior în presă, iar jucătorii apar des în caricaturi. Există chiar un episod al benzii desenate „Likwidator” („Lichidatorul”) în care naționala Poloniei joacă cu cea a Moldovei și… pierde. Apoi jucătorii sunt lichidați. Banda desenată a prevestit, oarecum, înfrângerea Poloniei la Chișinău, 3-2, de acum câțiva ani, în preliminariile Campionatului European. La Varșovia, Moldova a reușit un egal.

Echipa românilor din Polonia

– Azi joacă Polonia cu România. Cu cine ții și cum va fi în casă sau la birou în seara aceea?

– Nu prea reușesc să mă uit la meciurile naționalei. Încerc acum să aflu cum pot să-l văd, pentru că sunt într-o deplasare de lungă durată în Laos. Lăsând deoparte diferența de fus orar, nu toate platformele de streaming sunt disponibile aici. Mă voi bucura de orice gol frumos. Urez succes echipei României! Pe vremuri exista o echipă formată din românii care locuiau în Polonia.

A fost ideea lui Ignat Timar, consulul onorific al României la Cracovia. La Varșovia, grupul era animat de Mihai Tarța, care acum s-a întors în România și locuiește la Cluj. Jucam meciuri semioficiale cu așa-zisul club al suporterilor echipei Poloniei, care de fapt era clubul donatorilor de sânge din Cracovia. Au fost câteva meciuri amuzante și… amare. Eu eram mijlocaș.

– Te gândești vreodată să te întorci acasă? Și ce ar trebui să se schimbe în România ca să o faci?

– Totul e posibil. Aș putea să locuiesc în România. Dar la fel de bine aș putea locui în Irak, Afganistan sau Haiti.