Nu se leagă nimic!

După 2-1 la Solna, Suedia ne-a bătut și la București cu 1-0 la capătul unui meci în care, e și părerea mea, „tricolorii” ar fi meritat mai mult.

Pentru că adesea au jucat de la egal la egal cu adversarii, ba le-au fost și superiori la unele capitole. La șuturi 13-12, pe poartă 4-2, la cornere 5-4 etc. Nici de data asta n-au avut de partea lor posesia, visul lui Hagi, dar nici nu le-a lipsit mult la 49%.

Și totuși, au pierdut, deși prestația de luni seara mi s-a părut, oare numai mie?, mai bună decât în precedentele 3 partide de Liga Națiunilor disputate în toamnă.

O dată în plus însă, naționala și-a arătat limitele. În ideea că n-a dovedit destulă agresivitate și a verticalizat puțin, culmea, acestea fiind calitățile lăudate de selecționerul Suediei!

Îmi imaginez că englezul Potter a vrut să fie amabil, un lord! În realitate, nordicii au învins pentru că au speculat erorile comise de fundașii noștri și pentru că, simplificând la maximum, au dominat zona centrală. Acolo unde mijlocașul de numai 20 de ani al lui Tottenham, Bergvall, a făcut legea. Nu degeaba e cotat la 35 de milioane de euro, de aproape 3 ori comparativ cu Man (12) și de 20 în raport cu Stanciu (1,8).

Iar când mă refer la erorile „tricolorilor”, am în vedere și modul în care suedezii au înscris golul: după o fază cu Rațiu surprins prea avansat și cu Hindrich păcălit de traiectoria balonului. Portarul Legiei și-a spălat însă toate păcatele când a intervenit salvator, miraculos, la picioarele lui Nanasi în minutul 44. Altfel, ca să fim corecți până la capăt, lui Hindrich i-a surâs norocul în final, la bara lui Svensson din 90+1, urmată de imensa ratare a lui Skoglund.

Ca imagine generală, fundașii noștri laterali, inclusiv Eissat, care i-a luat după pauză locul lui Bancu, au demonstrat iarăși, în frunte cu neobositul Rațiu, că se simt mai bine când atacă decât când se apără. Venind vorba, dacă l-a schimbat pe Bancu, de ce l-a introdus pe Eissat, de profesie stoper, și nu pe Opruț, fundaș stânga specializat?!

În măsura în care a rulat atâția jucători, de parcă organiza un trial, nu juca meciuri cu miză, oficiale, de ce n-a socotit Hagi de cuviință să-i acorde și lui Opruț câteva minute?! Cum a procedat, de exemplu, cu Cîrjan. Nu-i neapărat o critică, e mai degrabă o întrebare. Ca și aceea de ce ții un fotbalist în cantonament două săptămâni fără să-l folosești?!

Personal, nu-s convins că Hagi a fost foarte inspirat când, schimbând ca la hochei în minutul 69, i-a trimis în teren pe Cicăldău, pe Mihăilă și pe Ianis într-un moment în care băieții noștri forțau egalarea. Urcaseră liniile și puneau presiune pe careul lui Johansson. Intrarea celor 3 le-a permisi suedezilor să-și recapete suflul. Ca să se încadreze noii veniți, „tricolorii” au slăbit ritmul, destul încât adversarii, presați serios între minutele 50 și 69, înghesuiți în propria lor jumătate, să iasă din încercuire.

Cât despre Ianis, m-am pronunțat ferm împotriva demonizării lui, refuzând să-l socotesc țap ispășitor pentru startul deplorabil al echipei conduse de tatăl său, cel mai prost început din istoria de 104 ani a reprezentativei României. Posibil că Ianis în vârf de formă și-ar găsi loc între „tricolori”, chiar dacă nu și ca purtător al banderolei de căpitan.

Gică a exagerat însă, și și-a expus inutil fiul, în clipa în care a insistat cu titularizarea acestuia. Deși știa, sigur știa, că n-are meciuri în picioare, că nu e pregătit și nu-i de împins în față. Faptul că o parte din cei 50 000 de oameni de pe Arenă l-au huiduit pe Ianis la apariția pe teren ar trebui să-l determine pe Gică să fie mai precaut. Mai reținut. Spre binele lui Ianis, al său și, în fond, al naționalei. În care trebuie să se intre pe valoare și nu pe vreun alt criteriu. Fie el și de rudenie.

Chiar dacă, sper că nu mă pripesc, echipa a mai strâns rândurile, Dennis Man a avut tăria să recunoască, fair, că „Nu se leagă nimic!”. A dat de înțeles, mesaj fără echivoc, că el și coechipierii mai au drum lung de parcurs până să iasă la lumină.

Cam la fel, dar ceva mai încrezător, s-a exprimat și Hagi când a cerut „timp și muncă”. De acord că toate începuturile sunt grele, nu ușor de depășit, de aceea solicitarea selecționerului pare firească. Timp, bine, dar până când, un an, doi, câți?, n-ar fi normal ca Gică Hagi să se decidă și să fixeze un termen, un obiectiv?

Și să realizeze că, uitându-se la națională și încurajând-o, publicul nu-l mai vede pe marele jucător Hagi de odinioară, furnizor de bucurii în serie, ci pe selecționerul de azi, bătut în toate meciurile. Aici și pretutindeni, lumii îi plac învingătorii, nu învinșii.