Gianina van Groningen, fosta canotoare în vârstă de 31 de ani, a fost invitată în cadrul emisiunii „La feminin” și a vorbit deschis atât despre cele mai frumoase momente din viață și carieră, dar și despre cele mai dificile încercări.
Cunoscută drept Gianina Beleagă, aceasta a obținut medalia de argint la Jocurile Olimpice din 2024, la Paris, în barca de dublu, alături de Ionela Cozmiuc. Este dublă campioană mondială și are în palmares un aur, un argint și un bronz la Campionatele Europene.
Cariera ei poate fi scenariu de film sau de teatru, mai ales că este și pasionată de actorie și urmează cursuri în această direcție. S-a retras din canotaj la vârsta de 27 de ani, far după doar zece luni a decis să revină în barcă pentru a cuceri o medalie la Jocurile Olimpice. Și i-a ieșit.
Până la această medalie, însă, Gianina a întâmpinat multe greutăți: accidentări, pierderea mamei și o luptă interioară cu ea însăși. Despre toate aceste sacrificii a vorbit în studioul Gazetei Sporturilor.
- Ce faci, cum ești, cum îți ocupi timpul în perioada asta?
- Într-adevăr, a fost o perioadă, un an foarte haotic din multe puncte de vedere. Am și născut, fetița mea a împlinit recent un an. În primul rând, ea este acum principalul meu obiectiv și este prioritară în viața mea. Și am mai făcut diferite chestii pe lângă. Am început și actoria. E actorie de amatori, dar îmi place foarte mult și îmi pun foarte multă energie în în asta. Și cam atât. Zilele trec foarte rapid.
- Acum ai un full-time job, cel de mămică. Cum este?
- Acum este mai echilibrat, după un an, după ce ne-am dat și noi seama, mi-am dat și eu seama ce să fac și cum se practică acest job. Dar da, într-adevăr, primele 3-4 luni a fost un challenge foarte mare și a fost totul foarte imprevizibil și era prima dată când sunt în fața acestui lucru, dar e este frumos. În primele luni, când auzeam alte mămici: „Lasă, că o să fie mai bine, o să fie mai ușor, o să dormi iar mai bine”, mi se părea ceva imposibil: „Nu, n-are cum să devină mai ușor”. Dar da, nu este un lucru facil, dar este un lucru nemaipomenit și nu se compară cu nimic. Însă am avut momente în care mă gândeam să le spun prietenelor mele: „Măi, aveți grijă, nu vă grăbiți!”. Și unele nopți în care mă gândeam că a fost mai ușoară pregătirea pentru Jocurile Olimpice decât rolul de mamă. Dar apoi, când vezi bebelușul că zâmbește, și acum a și început să-mi arate afecțiune, e ceva ce nu cu care nu se compară cu nimic.
- Simți că te-a schimbat în vreun fel rolul de mămică?
- Da, și te schimbă din primul moment în care devii mămică. În primul rând, ai un scop foarte bine definit, și anume să ai grijă de acel bebe. Și apoi ți se schimbă prioritățile total și radical și foarte abrupt. Și, pe lângă faptul că înveți cum să ai grijă de un om nou, un om neputincios, care are nevoie și e dependent de tine, înveți și cum să-ți accepți noua versiune a ta, cea de mamă, cea de persoană care are grijă de altcineva. Poate, uneori, și nu știu dacă este corect, uneori mai mult și decât de tine. Dar am avut oameni pe lângă mine care au avut grijă de mine ca eu să pot avea grijă de de Sophie.
Amintiri din copilărie
- Tu provii dintr-o zonă superbă a României, din Bucovina. Cum a fost copilăria ta acolo, cum ai fost tu crescută?
- Într-adevăr, am crescut și am stat până am început sportul, la 13 ani, în Valea Moldovei. Este un sătuc de lângă Gura Humorului. Viața mea a fost diferită față de a lui Sophie, pentru că părinții mei fiind divorțați, eu am rămas cu mama, eu și celelalte două surori ale mele mai mari. Mama trebuia să meargă la muncă, noi stăteam cu bunicii. Și a trebuit de foarte mică să mă descurc singură, la 7-8 ani îmi făceam eu să mănânc când veneam de la școală. Și clar este o altă copilărie, o altă versiune a copilăriei. Nu a fost nu a fost ușor, dar aia a fost baza care a făcut să se clădească Gianina care este acum. A fost o copilărie dificilă din multe puncte de vedere, dar a fost și una frumoasă, pentru că nu am fost crescută într-un bol de cristal și, când cădeam, trebuia să mă ridic singură și să merg mai departe. Și asta m-a ajutat foarte mult în sport, pentru că sportul este un domeniu extrem de dificil și în care trebuie să te ridici de foarte multe ori și de fiecare dată când cazi.
- Cum te înțelegeai cu surorile tale?
- Diferența dintre noi este relativ mare. Ele sunt mai mari decât mine cu 8 și 9 ani. Deci eu eram mică și apoi am plecat la 13 ani de acolo la sport și nu ne mai vedeam atât de des. Dar țin minte niște jocuri pe care ele le aveau cu mine și țin minte și acum, chiar mai povestim, că ele se făceau competiție care să stea cel mai mult cu mine. Acum nu știu cât le plăcea să stea cu mine, să petreacă timp, sau era competiția lor între ele sau voiau să scape de alte treburi casnice. Dar ne înțelegem foarte bine, o relație de prietenie, în primul rând, foarte bună. Ne vedem cam rar, însă am simțit, de când am devenit mamă, că ele sunt primele care mă înțeleg cel mai bine, ele având fiecare câte doi copii.
- Care ar fi cea mai frumoasă amintire din copilărie?
- Crăciunurile. Încă simt acel sentiment de... Crăciunul ăla când ești copil și vine Moș Crăciun... Și mama făcea acel spirit al Crăciunului să fie viu în casă. Se ducea ea și lua un brad din pădure. Și mirosul ăla de portocale, Moș Crăciun care venea, de care mie-mi era frică, dar era drăguț. Și acum țin minte că era unchiul meu care se îmbrăca în costum de Moș. Da, perioadele de iarnă au fost cele mai frumoase pentru mine. Paradoxal, după ce am început sportul, uram perioada de iarnă. Nu Crăciunul în sine, dar perioada de iarnă, pentru că atunci cantonamentele erau cele mai crunte.
- Vizual, ai o amintire care ți-a rămas în memorie?
- De mică pictam, desenam și mereu mă uitam la orice peisaj mi se părea mie extraordinar și încercam să mi-l imprim în memorie ca apoi să-l desenez. Și da, îmi aduc aminte când deschideam ușa casei, se vedeau așa niște dealuri. Nu era doar pădure, se vedeau și dealuri fără copaci, dar era era o imagine superbă. Și, după ce am mai crescut, ne duceam și ne dădeam cu săniuța pe acele dealuri. Era ceva... Mamă, nu m-am mai gândit de mult la imaginea asta! Mi s-a făcut dor!
Cum a ajuns la canotaj
- Și la 13 ani a trebuit să lași aceste peisaje și toată copilăria asta superbă pentru sport. Cum a venit acel moment?
- Înainte de 13 ani, începeam să mă gândesc ce voi face din clasa a VIII-a, la ce liceu mă duc, și începusem să fac atletism. Profesorul meu de sport era și antrenor de atletism și voiam să devin bună la sport ca să încerc la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. Pentru că eu voiam să plec de acolo. Pe cât de frumos era...
- Simțeai că n-ai ce să faci acolo?
- Simțeam că nu am ce să fac și-mi doream mai mult. De mică mi-am dorit mai mult de la mine. Și mă antrenam pentru asta cred că de două luni. Mă calificasem eu la o probă mai avansată în atletism, dar eram în clasa a VII-a și, cum se face selecția în canotaj, vin antrenorii de juniori din școală în școală și se uită: „A, uite, tu ești suficient de înaltă, ia să te măsurăm! Ai auzit de canotaj?”. „Da”, „Nu”, de cele mai multe ori. Eu aveam noroc, auzisem de canotaj pentru că o altă fată mai mare decât mine din acel sat s-a dus la canotaj. Luni era, eram chiar eram la ora de română și mă pregăteam pentru teza unică de atunci. Și m-au luat pe hol, m-au măsurat: „Uite, tu ai fi bună de...”, eram foarte slabă și la canotaj cel puțin acum 18-20 de ani, ei te voiau mai solid, pentru că munca este foarte grea. Și mi-au spus luni: „Dar uite, avem la Fălticeni un club sportiv, bază sportivă, vrei să vii?”. Și m-am dus acasă după ore și-i spusesem mamei: „Uite, au venit doi domni să mă ia la sport”. Joi m-am dus cu mama în Fălticeni, să vedem dacă este adevărat, ce este canotajul, ce trebuie să facem, iar duminică eram deja cu bagajele. Deci decizia care mi-a schimbat viața complet a fost luată într-o săptămână și pusă în practică. Și, clar, la 13 ani, la început, iau totul ca pe o joacă: „Hai să ne antrenăm, hai să facem sală, hai să...”. Dar am simțit că ăla e momentul în care pot să-mi schimb viața și a fost o alegere făcută de mine. Nu mi-am dat eu seama, într-adevăr, cât de mare poate fi această alegere, dar a fost una bună, zic eu. Da, primul gând și primul motiv pentru care am ales să plec a fost să plec de acolo. Pentru că situația noastră financiară nu era cea mai roz, mama muncea singură să ne crească pe noi, fetele ei, și a venit oportunitatea și am sărit în tren, a venit trenul, n-am mai stat.
- Cum a fost impactul cu canotajul?
- A fost grea un pic adaptarea și la o altă școală, și la un oraș, și la început eram pusă în același grup: „A, sunt sportivi, lasă, că ei sunt obosiți, se antrenează...”. Și mi-a fost greu puțin, dar poate, nu știu, o lună. M-am adaptat destul de repede și la capitolul ăsta. Bine, am fost și puțin nebună eu, ceea ce n-a fost într-un sens rău. Dar noi având un program foarte strict, la ora cutare te pui să dormi, la ora respectivă ai antrenament, la 10:00-10:30 aveam stingerea și aveam pedagog care venea și verifica la ușă să nu se audă niciun zgomot, mă trimiteau din sala de meditații în cameră, pentru că a doua zi la 6:00 aveam antrenament: „Da, da, da, mai stau un pic, mai stau un pic!”. „Vino, vino, că antrenorul a zis să te duci să dormi!”. Mă duceam în cameră, îmi luam caietele, cărțile și mă ascundeam în baie și învățam acolo singură.
- Ce ți-a plăcut cel mai tare la canotaj?
- Faptul că vedeam progresul la mine și vedeam cum rând pe rând deveneam și mai bună, și mai bună, și asta a fost la început. Clar am avut multe momente în care voiam să renunț. Voiam, după ce am terminat liceul. Deja eram la lotul național la Snagov și spusesem că eu o să renunț, voiam să dau la Academia de Poliție, că deja aveam ce-mi trebuia fizic, nu-mi era frică de probe. Și, în vacanța aia de dinainte, îmi aduc aminte că m-a sunat antrenorul federal și mi-a spus: „Uite, măi...” Încă nu eram la categorie ușoară și-mi spune că: „Uite, mai este un loc la lotul de categorie ușoară, vrem să...”, nu era până atunci lot de categorie și voiau să-l înființeze din toamna respectivă. „Hai și tu, că credem că poți, că...” Și am zis: „Măi, dar deja sunt două fete...”, erau Ionela și cu Andreea, niște fete care atunci erau un dublu. „Vin eu a treia, credeți că o să mă bage cineva în seamă?”. Și a zis: „Măi, se face selecție, cele mai bune intră în barcă, se tot rotesc”. „Bine, mă mai gândesc”. Și m-am întors, n-am mai dat la Academie.
- Dar când ai știut că vei face performanță, că ăsta-i drumul tău?
- Târziu. A fost în 2017, după ce am câștigat primul titlu mondial la seniori. Am câștigat și la juniori titluri de campioană mondială și în 2012, și în 2013. Apoi m-am calificat la Jocurile Olimpice de la Rio în pentru 2016, dar eu încă mă consideram mică. Încă le consideram pe celelalte fete din celelalte țări ca niște titani ai canotajului: „Cum să ajung eu să mă compar vreodată cu Noua Zeelandă, care ele erau aveau rezultate extraordinare?”. Și ne-am dus la Jocuri în 2016, atunci am venit pe locul pe 8. Iar următorul an am câștigat Campionatul Mondial cu aceleași fete sau cel puțin majoritatea. Și am zis: „A, ok, deci sunt la nivelul lor! Ia să vedem ce facem de acum încolo!”.
- Dar prima medalie de la juniori ți-o mai amintești?
- La Campionatul Balcanic în 2011, la Istanbul. Intrasem rezervă și da, a fost în barca de patru vâsle. Mamă, îmi aduc aminte! A fost pe 1000 m atunci și erau valuri uriașe și eu eram pe numărul unu, cea din spate. Și eu mă stropesc cel mai mult, când mă stropesc trei fete. Și-mi scăpase o vâslă din mână, nu știam cum s-o prind, să nu opresc barca, că dacă-ți intră invers în apă, s-a oprit barca. Noi aveam deja avantaj mare față de celelalte bărci, nu au simțit celelalte trei fete că eu mi-am scăpat vâsla, dar îți alunecă, mai ales dacă ai mâinile ude. Și da, a fost a fost frumos, a fost...
- Deci a fost o medalie cu peripeții. Când ți-au pus medalia la gât, cum a fost?
- Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. A fost un sentiment superb tocmai prin prisma faptului că a fost greu să ajung acolo. Și da, clar a fost un mic start în a mă gândi: „A, uite, mai vreau să fac! Hai să mai încerc puțin, hai să văd dacă și următorul an merg la acest campionat!”. Da, și la scurt timp, în 2012, am intrat în lotul mare care se pregătea pentru Mondiale și am câștigat și și acum...
- Prima medalie la seniori a venit în 2017, la Campionatul Mondial. Pe aceasta cum ai trăit-o?
- Nimeni nu se aștepta, nici măcar noi. Eram cea mai tânără de acolo, de la acel campionat, și în acel an am avut Europeanul de tineret, Mondialul de tineret, European de seniori, Mondial de seniori. Dar Mondialul de seniori a fost la o distanță foarte scurtă ca timp de o altă competiție de tineret. Și-mi aduc aminte că am fost întrebată, nouă nedându-ne șanse de medalie la seniori: „Măi, pe ce ne axăm?”. Și eu le-am spus: „Eu le vreau pe toate!”. „Na, incredibil, îmi place răspunsul tău, dar...”. Și: „Nu, nu, noi le vrem pe toate!”. Apoi vorbiseră și cu Ionela, că ne-a luat pe rând cumva, să vadă ce părere avem fiecare, și ea la fel. Și le-a plăcut răspunsul nostru, dar în același timp fiind mai mari și poate cu mai multă experiență în ale antrenoratului, managerialului, s-au gândit: „Măi, dar fetele astea nu sunt realiste, sunt visătoare, hai să luăm noi decizii”.
- Și ce a urmat?
- Anul ăla a fost anul nostru. În afară de Europeanul de seniori la care parcă aveam un nor negru așa... Noi la European veneam pe 4 și, după două luni, cu aceleași concurente și cu alte țări din afara Europei, câștigam, am câștigat doi ani la rând. Și era: „Cum e posibil? Poate nu eram noi în vârf de formă”, știi? Și în în 2017 am câștigat Europeanul de tineret, Mondialul de tineret și apoi, la scurt timp, ne-am dus la Sarasota. Noi deja ne atinseserăm targetul și-mi aduc aminte că atunci era antrenorul nostru domnul Roman Mircea. Și prima serie am mers bine, a urmat o semifinală cruntă, am venit pe trei. Dar a fost finish-ul care ne-a calificat. Și țin minte că, înainte de finală, ne-a spus domnul Roman: „Măi, voi v-ați îndeplinit obiectivele și ați mulțumit pe toată lumea și ați făcut mai bine decât se aștepta toată lumea anul ăsta. Ce faceți de acum încolo, înainte de finală, e bonusul vostru. Duceți-vă și doar bucurați-vă de cursa asta și luați-o ca pe un bonus”. Și ne-am dus și nouă nu ne venea să credem că la mijlocul cursei eram acolo, 1-2, 1-2. Și da, cred aia a fost cea mai frumoasă cursă din viața mea. Mai frumoasă și decât Jocurile Olimpice, nu știu.
- Serios?
- Da, a fost ceva... Și chiar cred că două-trei zile după aia eram cu Ionela, că am mai stat câteva zile acolo, și eram: „Băi, noi suntem campioane mondiale?”, „Da, tu!”, „Noi suntem campioane mondiale?”, „Da, tu!”. Nu ne venea să credem! Da, a fost frumos tare.
S-a retras la 27 de ani: „Ajunsesem să urăsc acest sport”
- În 2022, ai luat decizia de a te retrage. Aveai 27 de ani. Cât de greu ți-a fost să iei această decizie?
- Decizia n-a fost atât de grea. Ce m-a făcut să ajung până acolo a fost destul de greu. Ajunsesem într-un punct în care nu mai îmi plăcea acest sport și poate a fost și faptul că cu un an înainte mama murise și eu mă adâncisem în muncă și toată energia mea era acolo, să mă antrenez, să mă antrenez și poate m-a prins din urmă. Eram obosită și fizic și aveam unele accidentări. Eu atunci am încercat să fac switch la categoria open și asta a venit cu alte adaptări și alte challenge-uri și nu a fost ușor. Și competiția era mult mai mare pentru mine. Și ajunsesem în punctul în care-mi era rău fizic să mai ies la antrenament. Nu găseam problema și clar somatizam multe lucruri psihice și emoționale. Până în momentul deciziei mie mi-a luat cam două luni să parcurg această etapă și să să-mi spun: „Nu, hai, mai stai un pic, hai, mai stai un pic, hai, încă un pic! Cum să renunți după atâta timp?”. Dar da, ajunsesem în punctul în care uram acest sport și singurul lucru la care mă gândeam era că vreau să plec. Și da, am plecat. Clar anul de pauză nu a fost ușor, pentru că a fost o tranziție și am plecat din locul în care mi-am dedicat atât de mulți ani și am renunțat la lucrul pe care îl făceam 80% din timpul meu. Am renunțat cu tristețe, nu cu o bucurie, nu satisfăcută, nu împlinită.
- Deci încă lipsea ceva.
- Și lipsea ceva. Dar, în același timp, m-am bucurat că am făcut alegerea aia. Cred că alegerea aia a fost cea mai bună alegere făcută de mine în momentul respectiv, pentru că mi-am luat și un job, am experimentat alte lucruri, m-am liniștit pe planul ăla, am făcut pace cu ce s-a întâmplat și cu mine, și cu Gianina sportiva. Și începusem să construiesc pe alte planuri. Și dar nu m-am gândit nici să mă întorc, cu toate că toată lumea din jurul meu îmi spunea: „Măi, dar a fost o decizie luată prea brusc! Măi, dar tu mai puteai să faci, de ce te-ai lăsat, de ce? Hai în barcă, hai în barcă!”.
- Și tu?
- Nu voiam să aud! Dar mi-aduc aminte că m-au chemat să comentez Campionatul European live. Și eram la birou într-o zi și m-am gândit: „Cum ar fi să intru în barcă?”. Dar a fost de la mine! Adică îmi vedeam de treaba mea pe laptop și: „Măi, cum ar fi să mă întorc? Măi, cred că mi-ar plăcea. Măi, cred că... Cât ar însemna? 10 luni?”. Calculam cam cât ar trebui să mă duc înapoi în cantonament. Deja prioritățile mi se schimbaseră, întemeiasem o familie și nu mă mai gândeam, dar a fost așa, 5 secunde: „Ia să sun eu acasă, să întreb!”. Și am întrebat și zice: „Cred că ar fi cea mai bună alegere pe care o faci pentru tine!”. Pentru că eu arătam, eram bine, eram... dar se simțea din exterior și oamenii dragi simțeau că era ceva acolo în mine, un gând, ceva care mă apăsa. Și da, ăla a fost răspunsul: „Ia, cred că e cea mai bună alegere pe care poți s-o faci!”. Apoi am sunat-o pe doamna Lipă și: „Da, Gianina, da! Păi haide, de luni!”.
- Cred că a fost cea mai fericită!
- Da, da! Și treptat-treptat mi-am mutat atenția și energia înspre a mă întoarce. Apoi am comentat Europeanul fetelor și am comentat fix cursa Ionelei, care era în simplu și a câștigat-o, și atunci am făcut publică această decizie. Spusesem că abia aștept să-i spun după ce iese din barcă că mă întorc. Și da, mi-a mai luat vreo două săptămâni atunci timp chiar să accept decizia și clar apoi apăreau dubiile: „Măi, dar ce-am făcut?”. Adică: „Chiar vrei să te întorci? Chiar?”. Dar, comparativ cu alegerea de la 13 ani de a mă duce la sport, acum a fost o alegere mult mai asumată, mult mai conștientă și eram matură deja și știam ce mă așteaptă. Și am spus: „Ok, dacă mă duc aceste 10 luni, e doar canotaj, sunt all-in și-mi încerc ultima șansă”, pentru că mai îmi lipsea medalia olimpică. Și așa a fost.
- Ai zis că ți-ai luat un job după ce te-ai retras. Despre ce e vorba?
- Am fost ca voluntar la Comitetul Olimpic Român. Mi-a plăcut foarte mult. Și colegii, și grupul, și toți oamenii de acolo m-au primit foarte cald și cu brațele deschise și am învățat foarte multe lucruri și din spatele sportului. Nu ce vedeam eu: de exemplu, mă duceam, îmi luam echipamentul pe care îl primeam pentru Jocuri, semnam, luam geanta și plecam. Și acum am văzut de fapt ce-nseamnă asta, și achiziții, și cine-ți face geanta... Adică am făcut și gențile și...
- Partea administrativă.
- Da, și este mult mai... Apreciam și înainte oamenii care făceau lucrurile pentru noi, sportivii, dar după ce am avut acest job, îi apreciam și mai mult. Și mi-am dat seama că e mult mai ușor să spui: „A, că nu-mi place bluza aia, că are culoarea nu știu care și mărimea aia mi-e prea mare...”
- Ai văzut câtă muncă e în spate.
- Și mi-am dat seama un pic, știi? Și cumva te humbles you așa, ești mai conștient de ce se întâmplă și câți oameni sunt acolo pentru tine. Și apoi primisem un job la Federația Română de Canotaj ca referent și da, învățam ce se întâmplă în Federația de Canotaj în spatele a ce se vede și în spatele medaliilor și campionatelor. Și nu este o muncă ușoară. Chiar colegii și colegele mele munceau foarte mult și eram: „Mamă, cum poți să faci asta?”. Și eu mă gândeam că ești la birou... Nu, este foarte greu! Dar am învățat multe lucruri de acolo. Și fiind la Federația Română de Canotaj, la birou, atunci mi-am dat seama: „Băi, eu cred că mă-ntorc în barcă”.
- Dar nu a fost greu să faci tranziția din barcă, la birou?
- Ba da.
- Aveai răbdare să stai acolo în fața laptopului?
- Nu aș fi avut răbdare pentru mult timp. Atunci poate aveam pentru că totul era nou și învățam lucruri noi. După ce am ieșit din barcă a doua oară, după Paris, inițial voiam să mă întorc, dar mi-am dat seama că nu aș putea să fac asta a la long. Și e o altă muncă cu care eu nu am fost învățată. Biroul meu era afară, în aer liber, pe lac și 30 km distanță, nu puteam să stau foarte mult timp într-o cameră. Nu știu, a fost grea tranziția, dar având oameni pe lângă mine care erau dornici să mă-nvețe și aveau răbdare și vedeau că pricep destul de repede, și fiind și în același domeniu, adică limbajul era similar cu cel cu care eram obișnuită, a fost relativ mai ușor decât m-aș fi așteptat sau dacă mă duceam în alte domenii total paralele cu sportul.
- Atunci când ai decis să te retragi ai postat și un mesaj emoționant pe rețelele sociale. Ai plâns când ai scris acel mesaj?
- O, dar plângeam de mult! Da, am scris mesajul când deja decizia era luată și era asumată. Am plâns și după, pentru că pentru un sportiv, și sunt sigură că majoritatea simte asta, e grea tranziția. Și e grea tranziția înspre deschiderea asta și această replică de: „A, dar poți să faci orice de-acum, pentru că uite, ai învățat atâtea, etica pe care o ai în sport și experiența din sport și modul de lucru și cât de mult te dedici poți să le pui în orice domeniu”. Dar tocmai pentru că atâția ani ești învățat cu un program fix și să ți se spună: „La ora asta te antrenezi, pentru Mondial ai două luni, uite, asta trebuie să faci, la ora asta mănânci, ai masa...”, când ți se spune: „Poți să alegi orice”, este foarte greu să alegi.
- Ce ți-a lipsit cel mai mult în perioada aceea de pauză?
- Ceea ce-mi lipsește și acum, dar mai rar, și anume sentimentul de competiție. Cel mai greu. Nu mă gândesc în fiecare zi la canotaj și cât de dor îmi e, dar cel mai greu îmi este când sunt competițiile și îi văd pe colegii mei și-mi aduc aminte cum era și adrenalina aia...
- Deci e mai greu pe mal?
- Da, e, că ți-e dor. N-am mai urcat în barcă din 2024. Mai fac pe aparatul de vâslit, dar nu e același lucru. Și mi-e dor și de sentimentul ăla din barca de simplu, în care ești singură și... chiar acum vizualizez: e toamnă și apus și e așa, un sentiment de liniște și de meditație și... ăla-i un sentiment de care mi-e dor.
Și-a pierdut mama: „M-am adâncit în muncă”
- Ai amintit tu că ai pierdut-o pe mama ta. S-a întâmplat la o lună după Jocurile Olimpice de la Tokyo. Cât de mult a influențat decizia retragerii tale?
- Păi mama era bolnavă de foarte mult timp și în timpul pregătirii pentru Tokyo și pentru Europenele din 2021, ea era bolnavă și era foarte greu, pentru că eu eram în cantonament în Snagov, ea era în spital în Iași, Suceava și nu puteam să merg la ea. Și-mi aduc aminte, fiind foarte bolnavă: „Medalia asta o iau pentru ea la Tokyo. La Tokyo medalia asta o dedic ei”, pentru că ea știa orele competiției mele și când am cursele înainte să le știu eu. Era acolo, era fanul meu numărul unu, posta mereu. N-am luat medalia. Noi am venit pe 6 la 1,8 secunde de locul 1, a fost crunt, pentru că aveam șanse atunci. Nu s-a întâmplat și apoi am venit acasă și ea a decedat la o lună, cam așa, și na, a fost crunt, adică e... și acum e, chiar dacă au trecut 5 ani. Oricât de mult te aștepți, nu te aștepți și e... Dar apoi, cum am spus, m-am adâncit în muncă și în sport și veneau frânturi, da, veneau frânturi, veneau... dar te luau pe neașteptate. Erai bine și erai fericită și apoi, după 15 minute, ieșeai și te acaparau așa.
- Te-a durut foarte tare și faptul că nu puteai să mergi la ea, tu fiind în cantonament mereu...
- Da, și ca orice persoană care a trecut prin asta și sigur mă înțelege, mereu te-ntrebi: „Măi, dacă aș fi putut face mai mult?” sau „De ce nu am petrecut mai mult timp cu ea”, pentru că de la 13 ani eu am petrecut foarte puțin timp cu ea, fiind plecată. Ea a stat și în Italia foarte mulți ani și ne vedeam de 2-3 ori pe an. Și clar te-ntrebi asta. Dar apoi faci pace, trebuie să faci pace, trebuie, că altfel nu poți să trăiești cu tine zi de zi. Și m-am retras și medalia de la Paris a fost dedicată ei, pentru că principalul motiv a fost ea. M-am gândit: „Măi, ce mai pot să fac să-i mai țin vie amintirea ei printre gânduri și faptul că vorbesc despre ea? Să iau medalia aia pe care i-am promis-o în 2021!”. Și am luat-o, știi? Și s-a mai, nu știu, s-a mai îndeplinit ceva acolo în în interior.
- Cu siguranță e foarte mândră de tine de acolo de unde este acum. N-a apucat să o cunoască pe fiica ta. Este oarecum un regret?
- Da, este. Și am mai fost întrebată de foarte multe ori: „Când ți-e cel mai dor de mama ta?” și răspunsul e: atunci când sunt cele mai fericite momente din viața ta, pentru că atunci îți vine să iei telefonul s-o suni: „Uite ce-am făcut! De ce nu e aici? Uite, mamă, Sophie a făcut un an!”. Alea sunt momentele în care ești fericit, dar în același timp e și o tristețe acolo și mereu este un gol. Dar aleg să cred și știu că se bucură și este mândră de acolo de oriunde este ea, pentru mine și pentru Sophie. Și vorbesc cu Sophie despre ea, i-o arăt în poze, adică e încă prezentă cu noi. De asta pe Sophie o cheamă Maria, cum o chema pe mama. Am vrut să păstrez așa o bucățică din ea și chiar seamănă cu ea.
- Cum vrei să ți-o amintești toată viața pe mama ta?
- Cred că o să revin la un răspuns pe care ți l-am dat anterior: Crăciunurile, când eram copil și cum era ea și că ea avea 30 și ceva de ani și atunci era cea mai energică variantă a ei și cea mai... Ea a fost iubitoare cu mine dintotdeauna, n-am simțit lipsa iubirii. Știa și când să mă certe, dar perioadele alea în care era o liniște așa peste toată lumea din casă și peste ea și o vedeam fericită, pentru că, după ce s-a îmbolnăvit, mi-a fost foarte greu emoțional s-o văd așa. Adică este crunt să vezi și să fii neputincios și să fii și departe. Și alea sunt momentele cele mai speciale, pe care încă le am vii.
„Factorul mental e cel mai important”
- Cât de important este factorul mental pentru un sportiv?
- Cel mai important! Și da, toți sportivii au viețile lor pe care le lasă la ponton când se urcă în barcă și le reiau după. E mult mai ușor să vedem uniforma și să uităm că, după ce ne dăm uniforma jos, suntem oameni și noi și avem frici, probleme, dureri, bucurii, frustrări pe care le băgăm înapoi sub costum. E cel mai important factorul mental în a putea performa în sport, în orice. Pentru că trebuie să înveți să fii puternic, să-ți lași acele probleme și dureri, cum am spus, pe ponton și apoi să te concentrezi pe ce ai de făcut și apoi le iei înapoi și vezi ce faci cu ele. După ce a decedat mama, eu mi-am pus toată munca, toată energia în sport și m-a ajutat pe plan sportiv, chiar dacă era din durere. Adică sunt suișuri și coborâșuri în orice alegere.
- Ai lucrat și cu terapeutul lotului național. Cum te-a ajutat și cât de important este să ai lângă tine un specialist?
- Da, da. Atunci lucram cu o terapeută, Ioana. Incredibil! Adică probabil dacă Ioana nu era, poate m-aș fi lăsat de sport înainte să iau acele titluri mondiale. Pentru că tocmai, ești sportiv și ai atât de multă presiune și personală pe care ți-o pui tu pe tine și din exterior, uneori clachezi și spui: „Gata, nu mai vreau!”. Și fiind și tânăr, nu-ți dai seama exact de fapt ce vrei și poate iei niște alegeri mai imature și mai la cald, să zic așa. Și un terapeut ajută un sportiv și cred că în orice lot ar trebui să fie. Da, ajută. Acum încă fac terapie pentru mine și, în primul rând, pentru a fi acum, că s-a schimbat rolul, o mamă mai bună pentru Sophie și să-i aduc din copilăria mea doar lucrurile care i-ar face bine și s-o ajut pe ea.
A revenit pentru medalia olimpică și i-a ieșit
- Ai luat decizia să revii în canotaj. Ai revenit special pentru medalia olimpică?
- Da, da, da! Am zis: „Mă-ntorc pentru Paris și atât”, da.
- Și n-a fost doar Paris și atât, a fost Paris și a fost și Europeanul înainte.
- A fost și Europeanul înainte, da, da, că era un pas intermediar până la Paris. Da, cu toate că înainte de finala de la Paris, fix în ziua aia, m-am gândit și m-am gândit așa, cu jale, că: „Băi, e ultima cursă de canotaj din viața mea la nivelul ăsta! Uau!”. A fost primul an și singurul an, de fapt, în care doar m-am bucurat de sport. Nu mai simțeam frigul la fel, nu mai simțeam valurile, presiunea, nu mai... A fost, da, primul an, singurul an în care doar m-am bucurat că eram acolo. Pentru că e mult mai ușor când faci un pas în spate să-ți dai seama de ce ai fost în locul ăla atât de mult timp și ce-ți dorești de acolo. Fiind atât de mulți ani înainte de anul ăsta, eram: „Ah, iar! Oh, încă un European! Ah, vai, iar muncă, iar mă duc în Italia 3 luni în cantonamentul ăla infernal de greu și iarnă și...”. Nu, aveam și un scop bine definit: Paris și atât. Mă duc all-in, văd ce iese, dacă iese bine, dacă nu iese, am încercat până la final.
- Și ai ajuns la Paris și ai cucerit medalia de argint. Putea fi aur?
- E foarte ciudat să răspund la întrebarea asta cu „da”, dar și cu „nu”. Clar aveam toate șansele. Dar într-o competiție de așa anvergură și cu atât de multe presiuni și cu un target atât de mare, oricine putea să aibă aurul. Puteam să câștigăm aurul în aceeași măsură în care puteam să luăm și locul 6. Clar noi am făcut tot ce-am putut în acel moment, în acele 6-7 minute cât au fost. Aveam șanse, dacă e să ne uităm la cifre și la timpii pe care i-am scos în semifinală, în calificări, da, aveam primul timp. Dar nu ai cum să compari o cursă cu cealaltă și nu știi exact nici ce rezerve au celelalte competitoare. Ce știi este ce ai antrenat tu acasă.
- Bănuiesc că oricum v-ați bucurat pentru ea ca și cum ar fi fost aur.
- Normal că te întrebi... Da, ar fi absurd și ipocrit să zici: „Măi, dar nu e aur”, știi? Dar despre ce vorbim? Sunt Jocurile Olimpice! Adică nu mai ai unde mai sus, nu știu, doar să se facă intergalactice, nu știu. Da, te întrebi dacă aș fi putut, dacă poate ar fi trebuit să facem ceva diferit. Dar la dedicarea pe care am avut-o și eu, și Ionela, și la munca pe care am depus-o până în momentul ăla, ăla a fost maximul pe care puteam să-l dăm în ziua aia. Poate dacă aveam a doua zi o altă cursă, rezultatele ar fi fost altele. Dar nu poți schimba: competiția e competiție și dacă tu știi, te uiți în oglindă și știi că ai făcut tot ce ai putut în momentul ăla, te bucuri! Adică acolo ești. Dacă vrei un aur, te mai te mai duci 4 ani în cantonament, te mai antrenezi o dată și mai ai o șansă.
- Cât au contat discuțiile cu Ionela Cozmiuc pentru revenirea ta în canotaj?
- Ea o perioadă a fost singură și cumva mă simțeam și prost așa, că am lăsat-o, dar nu mai puteam psihic. Și ea e o fire foarte înțelegătoare. Adică este o sportivă excepțională, dar și o persoană înțelegătoare. Și a înțeles și n-a pus presiune sau să-mi spună: „M-ai lăsat”, niciodată. Apoi a fost o altă fată care a făcut echipă cu ea, că ele două au calificat barca, apoi s-au făcut selecții și a ales și oamenii pentru barca respectivă. Deci cumva ea și-a continuat cariera ei indiferent, și până la urmă așa și trebuie, adică nu se oprește canotajul dacă se oprește Gianina Beleagă. Noi suntem foarte asemănătoare în ceea ce privește targetul pe care ni-l impunem și munca pe care o depunem pentru a îndeplini acel target și a ajunge acolo. Adică în Ionela aveam uneori mai mare încredere decât în mine în ceea ce privește abordarea cursei, de exemplu, sau faptul că ea e așa mai: „Haide, gata! Facem!”. Și da, am făcut o echipă foarte bună și am mai avut și în toți acești 16 ani am avut și alte colege, dar, și ei i-am spus și așa e și o spun, nu a fost niciuna, pentru mine, la fel ca ea. Să știu că ea se dedică la fel ca mine de fiecare dată și la fiecare lovitură... Și când nu mai poate ea, să mai pot eu un pic și să spunem: „Hai!”, și invers. Da, a fost cea mai bună coechipieră pe care aș fi putut s-o am.
- Simțeai că palmaresul tău nu e complet? Simțeai că lipsește acea medalie, nu?
- Da, da! Și faptul că am fost atât de aproape de a lua o medalie la Tokyo te lasă cu-n gust amar. Și cred că dacă nu m-aș fi-ntors la Paris, toată viața mea m-aș fi-ntrebat: „Băi, dacă... De ce nu e? Dacă ar fi fost?”. Îți schimbă viața și-ți dă o-ncredere și te face să te uiți în vitrina aia cu medalii și să zici: „A, uite, am la toate!”, știi? Dar eu sunt aceeași și cu medalie și fără medalie. Da, poate-ți deschide alte uși, poate vezi alte lucruri, înveți alte lucruri, dar contează și omul care rămâi și ce ești, că nu ești doar medaliile. Și asta mi-a fost foarte greu să accept când m-am lăsat prima dată. Chiar vorbeam cu terapeuta atunci, cu Ioana, că eu credeam că dacă m-am lăsat de sport „ce mai sunt eu pentru cei dragi dacă nu mai sunt sportiva?”. Pentru că pentru mine, făcând atât de mulți ani sportul ăsta, era: „A, eu sunt Gianina sportiva și-atât”! Și încă mai am gândul ăsta, dar nu la același nivel, și mi-am dat seama și l-am ajustat. Nu ești doar Gianina sportiva sau, știi, ești mult mai mult de-atât. Dar mie mi-a fost greu să accept asta, să văd așa.
- Ce amintiri ai din momentul câștigării medaliei de argint la Jocurile Olimpice de la Paris?
- Primul și cel mai intens și cel mai emoțional moment a fost pe podium, când erau în fața noastră delegația României, antrenorii, doamna Lipă, tot felul de reporteri, dar eu știam că familia mea și-un grup de prieteni sunt acolo pentru mine și nu-i vedeam. În ziua cursei n-am vorbit, nici n-am vrut să-i văd și nici ei nu m-au presat. Și-i căutam și strigam la un moment dat la ai noștri: „Unde mi-e familia?”, „Nu știu, nu știu!”. Și-apoi un prieten, din celălalt colț al tribunei, cred că la vreo 100 și ceva de metri, m-a strigat: „Gia!”, că așa-mi spun, și m-am uitat și i-am văzut pe toți și-atunci am-nceput să plâng. Am niște poze când m-au văzut plângând pe podium, pentru că este un sentiment extraordinar să fii pe podium și să fii la cea mai importantă competiție din lume. E sentimentul de împlinire și mai mare când ai cu cine să-l împarți și când știi că oamenii ăia sunt pentru tine acolo și că te-au văzut cât ai luptat...
-Și că se bucură sincer pentru tine, până la urmă!
- Și că se bucură și că au făcut efortul de a fi acolo și... Da, ăla a fost sentimentul cel mai frumos de la Jocuri! Și-apoi da, a fost drăguț și faptul că eram toată delegația României, toți canotorii, ne-am plimbat cu medaliile la gât pe Champs-Élysées și a fost o frenezie. La un moment dat nu mai puteam, mi-am băgat medalia sub tricou, că era... nu puteai să înaintezi! Și-a mai fost un moment drăguț: în seara aia sau a doua seară m-am dus cu Ionela la Turnul Eiffel ca să facem și noi o poză cu medaliile. Și era o mulțime acolo de oameni și noi am zis: „Bine. Pregătește telefonul, scoatem medaliile 3 secunde, dar pune deja pe selfie, noi ne punem și doar...”. Deci 3 secunde a durat totul, că deja toată mulțimea aia de oameni era în jurul nostru! O doamnă mi-a dat un tablou pictat de ea să-l am eu... A fost foarte drăguț, da. Obositor, dar da, a fost un moment foarte drăguț și-ăla.
- Elisabeta Lipă ce v-a spus atunci, vouă, ție și Ionelei?
- Și ea plângea! Ea ne spune „libelule”. „Bine, mă, libelulelor! În sfârșit ați luat medalia asta”. A fost super fericită și mai ales pentru că noi o apreciem foarte mult, și eu și Ionela, dar și ei îi e drag de noi, pentru că ne-a văzut de mici, de la începutul carierei, știe cât de mult ne-am bătut să ajungem acolo și cât de multe acreditări și zero medalii am luat până am ajuns... Și-o vedeam, era precum ar fi fost medalia ei, știi? Și da: „Bine, mă, libelulelor!” Îmi aduc aminte, da, foarte drăguț.
- Unde e medalia acum?
- Tocmai ce m-am mutat și încă este în cutie, dar promit s-o pun la loc de cinste undeva! Da, o mut de colo-colo și o mai deschid câteodată și chiar când m-am mutat, acum două săptămâni, mi-am pus-o la gât. N-am mai făcut asta cred că de un an.
-Și ce-ai simțit?
- Păi am retrăit acele momente și-a fost: „Uau, nu-mi vine să cred că e a mea!”, dar se simte ca și cum ar ar fi o viață anterioară, o altă viață, pentru că atât de multe lucruri s-au schimbat: și prioritățile mele, și Sophie, și tot ce mi se-ntâmplă-n viață, încât parc-a fost într-o altă viață, cu toate că a fost acum 2 ani. Dar da, a fost e un sentiment drăguț să-ți mai amintești cum a fost atunci și cum îți era viața atunci.
Conduce mașina de la Ion Țiriac
- Ion Țiriac a luat decizia să vă premieze atunci cu câte o mașină. Cum ai văzut acest gest?
- A, a fost nemaipomenit, adică a fost un gest... Bine, el întotdeauna are grijă de sportul românesc și ajută-n tot felul de direcții. Toți am apreciat foarte mult și a fost un eveniment pentru sportivi. Știi că la multe evenimente tu te duci acolo ca sportiv medaliat, dar e obositor și sunt alți mulți oameni care, știi, sunt tot în prim-plan cu noi, ceea ce este normal, pentru că așa și trebuie, nu este doar sportivul cel care a luat rezultatul. Noi suntem imaginea, dar în spatele nostru e o armată de oameni care contribuie să ajungem acolo. N-am putea lua medaliile astea fără alți oameni pe lângă. Da, a fost foarte foarte frumos și-mi aduc aminte că din parcare am ieșit toți, că aveam liber, eram în vacanță și ne-am dus în toate colțurile țării, că toată lumea s-a împrăștiat! Și-apoi am tot văzut poze pe Facebook la diferiți oameni.
- Vă recunoșteau pe stradă și datorită mașinilor.
- Îmi aduc aminte, era mașina mea în Suceava: „Mașină de campion în Suceava, Burdujeni, strada nu știu care!”. Da, a fost simpatic! A fost drăguț că oamenii te recunoșteau pe stradă și-ți făceau cu mâna, făceau poze. A fost drăguț. În același timp și Comitetul Olimpic și Român ne-a premiat cu câte-o mașină, la fel, foarte... E special când vezi că munca-ți este apreciată și ești încurajat și nu doar tu ești încurajat, cât și viitorii sportivi. Pentru că acum să nu fim ipocriți, la un moment dat începi să te gândești, nu zic de mașini, dar începi să te gândești: „Bun, eu pot să trăiesc din asta? Pot să-mi permit să...”
- E un subiect sensibil în România.
- Da, dar dar este realitatea, că toată lumea are de plătit facturi, chirie și mâncare și... Și prin gesturile astea care și apar publice și sunt mediatizate, încurajezi și sportivii mici: „Uite, măi, că dacă ajung și eu acolo, uite, o să reușesc și eu și n-o să mă mai gândesc: «A, dar eu îmi iau salariu sau indemnizație?»”, știi? Și e un subiect sensibil, dar se-ntâmplă și toată lumea se gândește la asta. Eu nu mă gândeam la-nceput când eram copil în sport, dar la un moment dat te gândești, când apar facturile și nu mai este mama care să le plătească. Și da, cred că toate gesturile astea din partea oamenilor din exterior prin care-ți arată că-ți apreciază munca și rezultatele sunt de apreciat pentru noi, dar sunt și-o motivație pentru cei mici.
- Dar devenise copleșitor să te recunoască lumea în trafic?
- Da!
- Te claxonau oamenii?
- Primeam și claxoane. La început, nu-mi dădeam seama ce se-ntâmplă: „Am făcut eu ceva greșit, ce se-ntâmplă?”
- Nu realizai că ești într-o mașină ușor de recunoscut.
- Da, că nu te gândești, doar credeam că sunt în mașina mea de dinainte, știi? Și mă claxonau oamenii și: „Ce-am făcut? N-am farurile aprinse? Ce-i? Îmi cade ceva de la roată?”. Și-apoi te-obișnuiești și e drăguț, e simpatic. Sau de multe ori vedeam oamenii că aveam mașina parcată și-și făceau poze pe lângă ea și știam că s-ar fi simțit ciudat dacă apăream și eu. Poate ar fi: „A, uite, campioana!”, dar sportul meu nefiind atât de popular, nu era: „A, uite, David Popovici!”, știi? Și de multe ori îi lăsam, stăteam de unde vedeam, de mai la distanță, stăteam să-și facă poza și-apoi mă duceam. Dar te și recunosc oamenii pe stradă și e drăguț, pentru că asta-nseamnă că oamenii se uită la sportul tău și te-au văzut și-ți apreciază munca.
- Mai ai și acum mașina?
- Da, da, da, o mai am. Cu ea am venit.
S-a retras din nou și, spune ea, definitiv
- După Jocurile Olimpice de la Paris ai decis din nou să te retragi. De data asta palmaresul era complet, nu?
- De data asta a fost la polul opus față de cum m-am lăsat prima dată și m-am lăsat, să zic, în glorie. Alesesem să mă-ntorc doar pentru Paris, pentru că nu făcusem pace cu asta. Adică doar ăsta-mi era targetul: Paris și-apoi să-mi schimb prioritățile și să-mi reiau viața pe care o aveam dinainte să mă reîntorc. Da, normal că m-am gândit: „A, parc-aș mai fi făcut”, mai ales că clar mai puteam fizic. Da. Pentru că în canotaj norocul e că poți să faci până la o vârstă mai înaintată. Dar mi se schimbaseră un pic prioritățile și viața și voiam să-ntemeiez o familie și da, m-am lăsat. Dar da, te-ntrebi: „A, poate ar mai fi fost drăguț să mai fac încă un an, doi”. Dar făceam doar... nu-mi dau seama de ce-aș mai fi făcut, adică ca să mai iau încă o medalie, ca să... Canotajul inevitabil te face să renunți la multe lucruri, cum a fost timpul cu mama, de exemplu.
- Practic viața este un continuu cantonament pentru voi.
- Da, este, stai foarte mult în cantonament. Și-mi plăcea, îmi place-n continuare canotajul, dar în același timp știam că viața nu se rezumă doar la atât și știam că la un moment dat trebuie să iau decizia asta dacă vreau să mă bucur și de alte aspecte ale vieții. Și asta am făcut, dar de data asta m-am lăsat foarte împăcată cu decizia mea.
- Deși au trecut deja doi ani de atunci, ai lăsat-o portiță deschisă?
- Chiar mă întrebam oare când o să mă întrebi asta. Pfu... Nu. Așa, poate e o aerisire undeva care-mi șoptește câteodată: „Măi, dar tu ai mai putea să faci!” Adică da, fizic aș mai putea. Mental, dacă mă setez să fac, da. Dar viața mea s-a schimbat radical și foarte mult și-ar trebui să renunț și la mai multe lucruri ca să mă-ntorc înapoi în cantonament. Și oricât de mult apreciez femeile, mamele care s-au întors după ce au avut un copil, eu nu cred că pot să fac asta, cu toate că e tot ca un job. Aerisirea aia care-mi șoptește uneori e foarte mică, adică nu e... vine o dată la ceva timp, de obicei când sunt competițiile de canotaj. Dar când m-am lăsat prima dată spuneam că n-o să mă-ntorc niciodată și oamenii: „Să nu zici niciodată niciodată!”, „Nu, nu există!”. Și-apoi după ce m-am întors mi-am dat seama că da, să nu zici niciodată niciodată. Nu știu, dar nu. Nu văd.
- Adică ești mai hotărâtă de data asta decât ai fost prima dată.
- Da, și sunt împăcată și mi-am demonstrat tot ce voiam eu să-mi demonstrez. Ok, e argint, nu e aur, dar e Sophie, timp petrecut cu Sophie sau să mă duc să stau 7 ore-n cantonament, 8 ore... Da. Nu.
Sacrificii pentru performanță
- Gianina, ce a fost cel mai dificil în drumul către performanță? Distanța față de casă, distanța față de cei dragi, sportul în sine, munca fizică?
- Nu cred că pot să pun ceva în topul acestui lucru, pentru că unele lucruri care-mi păreau dificile astăzi, de exemplu timpul departe de familie, peste o săptămână poate era mai ușor de digerat. Cred că ce durea mai mult și era mai frustrant erau momentele-n care eram accidentată și-mi doream și voiam să mă antrenez și nu puteam din motive pe care nu prea puteam să le controlez. Da, a fost și faptul că eram departe de casă greu, dar mă obișnuisem, pentru că te obișnuiești. Nu, momentele în care ești accidentat și... Știi, nu voiai neapărat să ieși la antrenament într-o zi. Și ți-ai fi dorit să nu ieși în ziua aia, dar mi-am dat seama când eram accidentată și trebuia să fie un repaus că da, nu vrei să te antrenezi, dar nu vrei nici colegii tăi să se antreneze și să fie așa, un liber de la antrenor, nu să fie pentru că nu poți să te antrenezi, știi? Alea au fost momentele în care mi-a fost greu așa să accept. Și de multe ori te și gândești: mai are rost să fac dacă am ajuns... Am avut operație la genunchi, am avut niște probleme cu câteva coaste. Și alea sunt momentele cele mai frustrante și când vrei și nu poți. Se zice că dacă ești sănătos ai 100 de probleme, dar când ai o problemă fizică, medicală, ai o singură problemă.
- Este canotajul unul dintre cele mai dure sporturi?
- Măi, da. Multe alte sporturi n-am încercat, dar după toate articolele pe care le-am citit și știu ce-nseamnă acest sport, da, este. Este un sport foarte dur și cum este construit el, fiind un sport și de enduranță și de explozie, în sine este foarte greu. Orele pe care le petreci pentru a te antrena la fel sunt multe și grele și cantonamentul de iarnă este crunt. Dar în același timp cred că este și printre cele mai frumoase, așa... nu știu, ești afară, știi... Bine, ți-am zis, nu am făcut foarte multe sporturi ca să pot să compar cu adevărat și nu vreau să vorbesc rău de alte sporturi. Da, eu cred că este unul dintre cele mai grele, pentru că-ți și folosești tot corpul, duci și la limita umană corpul ăla și treci peste limite și cred că e foarte solicitant pentru organism.
- Noi vedem acele poze cu mâinile voastre după curse, după antrenamente. Care este totuși cea mai grea durere pe care o simțiți?
- Nu e aia! Nu, nu e aia. Dor și mâinile și se mai infectează și te speli cu dosul palmei că, știi, te ustură, dar când ești într-o cursă și ești acolo, nu mai simți mâinile, pentru că te doare restul corpului tot, nici nu știu... picioarele-n primul rând te dor cel mai tare. Da, dar ne-am obișnuit cumva, e parte din în fișa postului.
- Deci te doare tot corpul...
- Da, că îți împingi corpul până la limitele maxime pe care poți să le ai. Mi-aduc aminte un episod din ăsta, aveam în palma dreaptă aveam multe răni mici, dar era una-n palmă și era infectată și deja mi se dusese... luam antibiotic atunci, dar aveam un campionat național de fond la Timișoara, 6 km. Și eram la start în simplu. Simți primele nu știu, primii 300 m, apoi nu mai simți astea, că-ți amorțesc, ești concentrat pe altceva, ce-ai de făcut. Ei, și-am trecut linia de finish și-am uitat de asta și mi-am desprins mâna și s-a desprins cu totul... Da, încă țin minte și acum acel moment, a fost ceva crunt. Dar te-obișnuiești și nu e pe toată perioada anului, adică te-obișnuiești, nu mai faci când reîncepi iar vâslitul în barcă, că e alt feeling.
- Și cu toate astea, cu toate durerile astea, dacă ar fi s-o iei de la zero, te-ai apuca tot de canotaj?
- Da, da! Poate aș face niște lucruri mici diferit, dar nu multe, pentru că chiar am fost unul dintre mulții sportivi care se dedică acestui sport și dau tot ce pot în momentele alea.
Viața după sportul de performanță
- Astăzi cum te menții în formă? Mai faci sport?
- Păi fac sport, da. Fac pentru mine, fac mai ușor, nu mai fac la intensitatea aia și și Sophie mă ține-n priză mereu. Dar da, fac sport și, fiind și la categorie ușoară, dar în principal fiind sportivă, înveți să ai o nutriție echilibrată și sănătoasă.
- Cât contează nutriția și în timpul activității sportive, dar și după?
- Contează. Noi spuneam că asta este combustibilul pe care-l pui în motorul ăsta, pentru că noi lucram cu corpul. Și dacă tu nu-i dai cea mai bună benzină, cel mai bun brand, clar merge, dar apoi începe să te doară, să ruginească rotițele! E foarte important și e foarte important și pentru psihicul tău să te alimentezi sănătos. Hai că noi petreceam timp afară prin natura sportului, dar e important să dormi bine, să ai o nutriție bună. Că mai mâncam noi câte-o pizza uneori, pentru că ardeam 5-6 mii de calorii pe zi, asta nu conta, dar în principal aveam și un nutriționist și totul era foarte bine pus la punct și te-nveți așa. Până la urmă ești și trebuie să fii autodidact în viață, că poți să treci prin toate lucrurile astea.
- Pentru tine, ca sportiv de performanță, e o obișnuință să mănânci mai sănătos, să faci mișcare...
- Da, e rutina mea. Ce e greu e să mă antrenez, dar pentru ce? Știi? Pentru că ăsta a fost switch-ul pe care trebuia să mi-l dau: până acum mă antrenam pentru un obiectiv, pentru o medalie, pentru o competiție. Și-acum mă antrenez pentru ce? Doar ca să dau bine, știi, să arăt bine? Dar nu, mi-am găsit micile motivații. În primul rând să fiu sănătoasă. Este indicat pentru toată lumea să facă mișcare, oricare ar fi natura ei, dar pentru un sportiv care se lasă de un sport de performanță după atâția ani este chiar necesar să continui să faci sport, pentru că corpul nostru este construit diferit și inima este mai mare și dacă te oprești brusc și mai și mănânci haotic, ajungi să ai probleme de sănătate.
- Dar care e plăcerea ta vinovată?
- Am crezut că sunt dulciurile, dar nu. Bine, îmi place mâncarea în general. Îmi place dimineața la cafea să am o patiserie. Nu prăjituri cu cremă, un croissant. Și omleta, omleta dimineața e... micul dejun e preferatul meu. Și să fie cât mai variat, dar nu lipsește omleta niciodată. Și am învățat-o și pe Sophie să mănânce omletă și suntem amândouă acolo dimineața. Dar da, asta, patiseria îmi place.
Din barcă, direct pe scenă
- După retragere ai început să experimentezi și alte domenii, cum ar fi teatrul. Cum ai ajuns acolo?
- Am mai făcut eu un pic teatru în școală, dar ăla e mai puțin important, pentru că la școală toți facem o piesă de teatru în clasa a V-a. După ce m-am lăsat de sport, mi-am adus aminte că eu câteodată mă gândeam: „Ah, cum ar fi să fac actorie?”. În 2024, unul dintre primele gânduri pe care le-am avut a fost: „Ok, what's next? Ce fac de acum? Ce altă provocare îmi iau?”, pentru că tu ești învățat mereu să ai un target sus. Și am zis: „Ia uite că mă întorc în București...” – eram încă la Paris și deja mă gândeam ce, pentru că așa am fost și învățați în sport: „A, bine, ai câștigat medalia, ne bucurăm azi și mâine și de poimâine ne gândim următoarea, că avem muncă de făcut”. Și mă gândeam la asta: „Uite, actorie. A, mă duc în București și o să încep să mă uit de niște cursuri”. Și coincidența face ca la câteva zile să mă sune un regizor, George Negrilă, că vrea să facă un scurtmetraj cu ceva legat despre canotaj, medalia olimpică de argint, cumva povestea mea și a Ionelei, și eu să fiu colega protagonistei. Și: „Da, sigur! Uite ce coincidență mare poate fi!”. Am filmat aia, am filmat la Snagov, am avut un feedback foarte bun, cumva au zis: „Măi, poate ai vrea să continui un pic cu asta.” Și am zis: „A, ok, deci poate da”. Și mi s-a recomandat școala InLight la care sunt acum și da, sunt doi ani, doi ani și ceva de când fac cu ei. Am fost în două festivaluri de teatru, am jucat mai multe piese de teatru. Acum am primit un casting, în noiembrie o să filmez într-un serial, și începem să facem un film tot în cadrul școlii. În perioada aia mai grea de ajustare, de tranziție, după ce am descoperit teatrul, a fost cam singurul lucru despre care vorbeam cu entuziasm și-mi plăcea și-mi place. Și mă gândesc poate să fac un master ca să am și diploma, știi, să fie mai cu acte în regulă. Îmi place foarte mult.
- Chiar voiam să te întreb dacă iei în calcul o carieră în actorie.
- Momentan e un hobby, un hobby în care-mi pun multă energie și pasiune, dar mi-ar plăcea să ajung să pot să denumesc asta o carieră. Dar vedem ce-o să se întâmple pe viitor.
Soțul ei e fiul campioanei olimpice Valeria Răcilă
- Soțul ce spune despre pasiunea ta pentru actorie?
- M-a susținut și mă susține. Și după ce am născut și eram împărțită în 30 de locuri și eram obosită, am vrut să renunț și la asta și nu m-a lăsat. Dar nu m-a lăsat nu că s-a gândit că ajung eu... ci știa cât de mult îmi place și mă vedea cum vorbesc despre asta și nu voia să renunț la un lucru care-mi place și care-mi dă plăcere în momentele alea mai grele. Mă susține și ne ajustăm programul în așa fel încât să putem să să facem amândoi lucrurile pe care ni le dorim.
- Deși el provine dintr-o familie de canotori, voi nu prin intermediul socrilor v-ați cunoscut, nu? Cum v-ați cunoscut?
- Pe Instagram. Da, mama lui este campioană olimpică, Valeria Răcilă, și tatăl lui, Steven, e și el olimpic, a participat la Jocuri. Chiar la începutul relației eram la masă, la cină, toți patru și noi trei, în afara lui, vorbeam doar de canotaj!
- Și el se simțea în plus?
- El a făcut canotaj vreo doi ani, dar nu la nivel atât de mare, el a făcut mai mult baschet și volei. Și da, era la un moment dat: „Hai să vorbim și despre altceva.” „Da, dar stai, uite ce mi s-a întâmplat mie...”. Mai ales că eram încă în mediu, activam acolo, era totul foarte interesant. Da, vine dintr-o familie cu tradiție în canotaj, dar asta i-a făcut pe toți să aprecieze ce fac și să mă încurajeze. Pentru că poate dacă era altcineva când am vrut eu să mă întorc în 2023 și am spus: „A, știi, cu două săptămâni înainte de nunta noastră eu mă duc în cantonament.” – fix așa a fost. „Cum să te duci în cantonament?” El a zis: „Nu, du-te! Du-te, că știu că vrei asta.” Și poate dacă era cineva care nu cunoștea acest mediu nu ar fi acceptat sau ar fi fost altfel discuțiile.
- Deci te înțelegi bine cu socrii și prin prisma canotajului.
- Sunt niște oameni extraordinari. În primul rând sunt oameni și apoi ce au făcut extra și ce fac în continuare. Sunt oameni buni și înțelegători și cu Sophie sunt nemaipomeniți.
- A existat vreo presiune pe tine știind că soacra ta este Valeria Răcilă, campioană la Jocurile Olimpice din 1984?
- Fix cu 40 de ani înainte să iau eu medalia. Nu, nu, pentru că ei sunt niște oameni foarte buni ei. N-am simțit niciodată presiunea, nu mi-am pus-o nici eu, pentru că eu aveam încredere în mine. Adică și eu am ajuns în punctul ăla pe munca mea, de la zero, din Valea Moldovei, un sătuc undeva departe, și ajunsesem la maturitatea necesară în care să nu mai am nevoie de credit și validare din partea oamenilor, oricât de dragi îmi sunt. Dar să simt presiunea: „A, păi dacă nu iau medalie cum mai stau eu...?”
- „Ce-o să spună soacra mea?”
- Da. Nu, și n-a fost niciodată cazul cu ea, că e o persoană atât de bună, știi, și blândă și... Dar ce a făcut, țin minte, socrul meu, fix înainte să plec la Paris... M-am dus să-mi iau la revedere și cred că a doua zi aveam zborul: „Să știi că noi suntem foarte mândri de tine deja.” Și atât, aia a fost, știi? Și am zis: „Uau!”. Soțul meu mai simțea presiunea, e inevitabil să nu simți presiunea: „Părinții mei uite așa” sau „E fiul lui...”. Și socrul meu a spus asta: „Să știi că noi suntem foarte mândri de tine, abia aștept să te vedem”, că au venit și ei, și atât. Da.
- Cum a reușit să te cucerească soțul tău? Ai fost greu de cucerit?
- Nu. Nu, de fapt eu cred că am făcut primul pas! Începuserăm să ne prietenim pe Instagram și apoi am început să vorbim, dar la o distanță mai lungă. Apoi a venit pandemia, n-am mai vorbit, încă eram doar... vorbeam pe social media. Și după ce s-a terminat pandemia și m-am întors din izolare unde m-am antrenat două luni: „Hai să ne vedem la o cafea”. Și apoi am început să ne vedem mai des. Eram amândoi în momente destul de echilibrate în viețile noastre și nu a fost cu, nu știu, tumult. Și așa a ieșit și a fost sănătos totul și natural.
Sfat pentru părinți
- Și iată în ce s-a transformat acea cafea. V-ați căsătorit și aveți acum împreună o fetiță. Ai vrea ca ea să îți calce pe urme?
- O s-o învăț să vâslească, dar nu știu ce să zic. E o întrebare la care e foarte greu să dau răspunsul, pentru că da, e foarte frumos să fii pe podiumul olimpic, dar ce muncă a fost și cât de greu mi-a fost uneori, n-aș vrea pentru ea asta. Eu o să o îndrum spre sport.
- Sport în general.
- Da, sport în general, de la vârste mici o s-o îndrum, poate o să-i arăt direcția într-unul, să văd... Adică n-o să o las să încerce 30 de sporturi câte o săptămână: „Nu, că nu mai îmi place”. O să încerc s-o îndrum într-o direcție, dar vreau să fie alegerea ei, cum a fost și pentru mine alegerea mea de a mă duce. Pentru că apoi nu mai ai niciun regret: „A, că mama m-a forțat, mama m-a dus”. Deci mi-ar plăcea să facă sport. E prematur să spun asta, știi. Dacă ea vrea să facă sport de performanță, o să o încurajez, dacă ea vrea să lucreze într-un birou, o să o încurajez și acolo.
- Dar recomanzi copiilor în general să meargă la canotaj?
- Recomand părinților să le arate ce înseamnă canotajul și dacă au vreo înclinație, să-i ducă mai departe, da. E un sport foarte dur, e un sport extraordinar de frumos, care te învață, te educă, te face om. Dar da, mi se pare că e un sport ca oricare alte sporturi în care părinții trebuie să inițieze copilul și dacă ei au vreo înclinație, să încerce să-i îndrume înspre. Am mai avut situații în care mă suna cineva din, nu știu, din Bucovina: „A, uite, am și eu un copil și-mi doresc să facă canotaj, dar el are 1,50 m, dar eu îmi doresc să facă pentru că uite ce ai ajuns tu”. E foarte drăguț, e foarte bine că vrei să-l duci la un sport, dar du-l dacă e bine pentru el, nu pentru că m-ai văzut pe mine, imaginea aia de 10 secunde, de un minut pe podium, că nu știi exact ce... Dar încurajez părinții să-și ducă copiii înspre oricare sport.
- Dacă ai fi la conducerea sportului, ce ai schimba?
- Acum este un comitet destul de bine structurat la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, din care și eu fac parte, Comisia Sportivilor, și este Ana-Maria Brânză care e excepțională și face tot felul de evenimente pentru a promova – și asta voiam să zic – se încearcă a se promova sportul de masă, în primul rând, în școli, în toată țara. Și asta a fost ideea care mi-a plăcut și mie, pentru că nu mai vreau să fie cum am fost eu în 2008, la 13 ani, când eu nu știam ce e canotajul. Vreau să se știe ce este sportul și ce înseamnă sportul și toate sporturile, ca apoi copiii să fie mai tentați să încerce: „A, uite, mamă, a venit la școală caravana respectivă și mi-a arătat ce înseamnă scrima”, știi? Și să știe, să vină de la ei, să fie mai mult acces în zonele mai puțin accesibile către sporturi. Și se fac programe din astea, se fac din ce în ce mai multe și din ce în ce mai variate și se încearcă a se obține fonduri internaționale pentru asta. Pentru că am lucrat puțin în Comitetul Olimpic și în Federație, dar nu știu exact ce înseamnă și din nucleul cel mai înalt care sunt responsabilitățile și mi-ar fi greu să zic: „A, eu aș face nu știu ce”, știi, „aș revoluționa ceva”, pentru că nu ar fi corect să fac asta. Deja se încearcă a se face din ce în ce mai bine și se văd rezultate și în canotaj vom avea prima pistă olimpică din țară, ceea ce e un lucru nemaipomenit.
- Spune-ne patru cuvinte care te descriu perfect.
- Perseverentă, luptătoare, empatică și... mamă. A scăpat repede cu ultimul!
- Trei momente din viață și carieră care au contat decisiv în formarea omului care ești astăzi?
- Alegerea pe care am făcut-o să mă duc la canotaj – unu. Să nu renunț atunci când trebuia să intru la liceu. Și... momentul în care am devenit mamă.
- Două femei care te-au inspirat în viață și în carieră?
- Doar două? Aici de ce nu mi-ai pus patru? Trebuia să fie invers! (n.r. râde) Păi este Valeria, soacra mea. O să spun trei. Mama și doamna Lipă.
- Un lucru pe care ai vrea să-l țină minte lumea despre tine. Cum ai vrea să te țină lumea minte?
- Gianina care mereu se reinventează.
{{text}}