Elena Bogdan (34 de ani), campioană de Grand Slam la dublu junioare, finalistă la simplu, fost număr 79 WTA la dublu, a publicat recent „Beyond the Lines” – o carte în care își împărtășește experiențele din carieră, în circuitul profesionist, dar nu sub forma unei autobiografii clasice. Darren Cahill, Irina Begu, Horia Tecău, Janko Tipsarevic au scris testimoniale pentru lucrarea ei.
În zumzetul discuțiilor de la alte mese, clinchet de lingurițe și cești așezate pe farfurioare, vocea Elenei Bogdan taie zgomotul cu fermitate. E clară și sigură, așa cum au fost și loviturile pe teren, într-o carieră începută devreme, cu un vis, și încheiată în 2023.
Tenisul este în continuare ceea ce face cel mai bine, pe un drum început în copilărie și care a dus-o în circuitul profesionist, în fața unor provocări dure, testate rând pe rând. A câștigat, a suferit, a revenit, a luat-o de la capăt după două operații la genunchi.
În adolescență, a disputat finala de simplu la Roland Garros junioare, pierzând greu în fața Simonei Halep, 4-6, 7-6 (3), 2-6, în 2008. Un an mai târziu, a strâns în brațe trofeul aceluiași turneu, dar la dublu, împreună cu thailandeza Noppawan Lertcheewakarn, având în palmares alte două finale majore disputate la această categorie de vârstă, Australian Open 2008 și US Open 2009. A fost campioană europeană de junioare în 2008 la simplu, a disputat „sferturi” la US Open 2008 și Australian Open 2009.
Într-o lume de rivalitate, anduranță, consistență și talent la vedere, a ajuns în elită, dar s-a lovit și de toate dificultățile unei cariere care în aproape fiecare săptămână escaladează emoții diverse. Dacă ar fi să aleagă un moment, unul singur, cel mai deosebit, acesta ar fi titlul cucerit la dublu în turneul WTA de la București, în 2014, alături de Alexandra Cadanțu, „și mai impactant pentru mine, pentru că era acasă”, a dezvăluit ea într-o discuție lungă cu GSP.
Face parte dintr-o generație a tenisului feminin românesc care a atins vârfuri nebănuite și care a adunat o cantitate de talent aproape dureroasă. Dar și de muncă și de explorare a unor teritorii noi. „Mamă, păi, eu mâncam terenul, adică mușcam din zgură”, rememorează încrâncenarea și ambiția arătate de la început. După ce s-a retras, a început să antreneze, exersându-și latura pedagogică și întâlnind elevi diferiți, de la copii până la celebrități.
Și până la urmă, cu efort, ambiție și îndemn pentru a-și descoperi un alt scop important în viață, a scris o carte. Beyond the Lines, direct în engleză, lansată online pe 10 octombrie, disponibilă pe Amazon, cu testimoniale din partea lui Darren Cahill, Horia Tecău, Irina Begu sau Janko Tipsarevic. O carte care, spune Elena, „nu am vrut să fie neapărat o autobiografie, ci mai mult despre lecțiile pe care noi, jucătorii de tenis, le învățăm din sport și să nu fie atât de mult despre mine, cât despre cititor”. Să descoperim despre ce e vorba.
Elena Bogdan: „«Uite, scopul meu și un vis de-al meu a fost dintotdeauna să scriu o carte»”
- Elena, care a fost geneza cărții? Când și cum s-a născut ideea?
- Am întâlnit o persoană specială pentru mine acum doi ani și jumătate, care între timp mi-a devenit cumva și mentor. Și e o persoană pe care am antrenat-o o perioadă bună de timp pe teren și care a simțit, a văzut un potențial în mine și a început să facă și el un fel de coaching cu mine în afara terenului. Și m-a întrebat care sunt planurile mele și ce vreau să fac cu viața mea, ce vreau să fac mai departe, dacă vreau să rămân doar antrenoare de tenis. Și am spus că am simțit tot timpul că pot să fac mai mult și nu știu care este acel ceva. Mi-a dat timp să mă gândesc câteva zile. Și atunci m-am gândit, zic: «Uite, scopul meu și un vis de-al meu a fost dintotdeauna să scriu o carte».
- De ce tocmai o carte?
- Motivul pentru care mi-am dorit asta este ca să pot să împărtășesc din cunoștințele mele și din ce am învățat și la o scară mai largă, pentru că fac asta pe teren one-on-one și e foarte satisfying și îmi place foarte mult, dar am simțit că pot și vreau să fac și la o scară mai largă. Și cărțile au fost tot timpul o mare parte din viața mea. Am citit, nu știu, poate, peste 100 de cărți de non-fiction, self-help, de dezvoltare personală. Și cumva, din acest motiv, am putut să scriu această carte, pentru că am știut foarte bine cum trebuie să arate, ce înseamnă o carte de genul ăsta. Și așa a prins viață, din dorința mea de a împărtăși din cunoștințele mele.
- Și cum a fost apoi procesul propriu-zis?
- Este scrisă în engleză, deci greu. Am făcut două cursuri ca să învăț să scriu în engleză, primele trei luni.
- Ai ales engleza pentru e accesibilă unui public mai mare?
- A fost sugestia persoanei respective. Și a fost foarte bine, până la urmă, și m-au ajutat mult cursurile, însă a fost foarte greu la început, pentru că a scrie o carte a fost o călătorie complet nouă pentru mine. Te vezi în față cu o foaie de hârtie sau cu o pagină goală și zici: «OK, ce fac acum, de unde încep? Cum fac chestia asta?». Dar pașii mici, progresul de fiecare zi... Pentru mine a fost o mare reușită când am avut primul capitol pus la punct, atunci am zis: «O, my God, am terminat un capitol. Wow! OK, deci chiar pot să fac asta. OK. Hai să continuăm. Hai să continuăm și așa, cu pași mici în fiecare zi». Cred că în primul an – a durat cam 2 ani și puțin procesul – și în primul an am scris trei sau patru ore în fiecare zi, de fapt în fiecare seară.
Elena Bogdan: „Un an de zile, 4 ore antrenam tenis, trei-patru ore scriam”
- Chiar voiam să te întreb, dacă a fost o muncă de zi cu zi sau ai avut și pauze?
- A fost. Am mai avut mici plecări pe aici, pe acolo, de un weekend. La momentul respectiv, antrenam în București și mi-am luat angajamentul, la clubul respectiv, să antrenez doar 4 ore pe zi, ca în restul timpului să pot să scriu. Și cam ăsta a fost programul meu: un an de zile, 4 ore antrenam tenis, trei-patru ore scriam și mai puțin viață socială și restul. Dar nu îmi pare rău. Am învățat foarte multe despre mine în procesul ăsta, cum am scris și în postarea de pe internet, mi-am depășit foarte multe limite și am învățat foarte multe lucruri despre mine. Și apoi, al doilea an a fost mai mult pe partea logistică, să vorbesc cu oameni de testimoniale, să găsesc publisher, editori, naratori și așa mai departe, care și asta a fost o muncă, da, un pic diferită. Și cam cam ăsta a fost procesul.
- Ai trecut și prin asta: să scrii, să ștergi, să o iei de la capăt din altă perspectivă...
- Da, da, dar, repet, știi, când îți ieși din zona de confort și faci lucruri noi, atunci te dezvolți cu adevărat. Și de asta zic că, și dacă nu se vindea nicio copie, ceea ce nu e cazul, că știu că o să se vândă, reușita cumva e doar ce am câștigat eu, ca persoană, în tot procesul ăsta. Și ar fi suficient dacă ar fi doar asta.
- Și că l-ai dus până la capăt.
- Da, pentru că de multe ori am vrut să renunț fiindcă a fost greu și de multe ori mi-am zis: «Măi, dar oare știu ce fac?». Și ce m-a ajutat foarte mult este că am cunoscut un scriitor din New York, care ulterior mi-a dat feedback și m-a ajutat. Adică a văzut niște lucruri pe care eu nu le văzusem și mi-a dat sfaturi de cum să fac să fie mai bine, să arate mai bine. Și a contat enorm. Adică ajutorul lui a fost wow. Deci și asta a mai fost ceva.
- Asta era o altă întrebare, dacă a fost un proces solitar sau dacă ai oferit spre citire și feedback.
- Normal, nu cred că poți altfel și el a fost principalul care m-a ajutat și, bineînțeles, prietenii apropiați sau cunoscuți, sau oameni în care am avut încredere să împărtășesc capitole cu ei și să îmi dea un feedback în timp ce scriam. Adică fără asta nu cred că ieșea, și, bineînțeles, am ținut foarte privat tot procesul. Pentru că am simțit că e mai bine așa și nu am vrut să îmi pierd focusul. Și știi de multe ori, când vorbești cu mulți oameni despre ceea ce faci, apoi opiniile lor pot să te încurce uneori. Pot să te și ridice, dar poți să te și încurce.
Am fost foarte atentă cu cine împărtășesc procesul și proiectul și, bineînțeles, ulterior, cei care au scris testimoniale au citit câteva capitole și mi-au dat feedback-ul lor și, la fel, și asta a contat – Elena Bogdan
Elena Bogdan: „Scriu poezii de mult timp în română, am mai scris pe un blog...”
- Există o ordine a capitolelor, cum ai ajuns la ea? A fost din prima sau...
- S-au mai așezat pe parcurs. Am știut că acela legat de scop vreau să fie primul, pentru că am scris și despre începuturile mele, și apoi m-am luat mai mult după simț, sincer, și în final, m-am consultat și cu editorul cu care am lucrat și mi-a dat și ea niște sfaturi de cum să aranjăm capitolele și așa le-am pus cumva cap la cap. Cam asta a fost.
- Mai scriseseși înainte? Îți plăcea limba română, era între materiile favorite?
- Da, am postat chiar acum câteva zile pe Instagram că mi-a venit o amintire cu o poezie pe care am scris-o acum câțiva ani. Scriu poezii de mult timp în română. Nu am scris în engleză până acum, dar am scris multe poezii și am mai scris așa, în jurnal. Am mai scris pe un blog, la un moment dat, acum mulți ani, dar nu pusesem niciodată un capitol cap la cap. Și dorința asta de a scrie o carte, și visul meu de a scrie o carte e de foarte mulți ani acolo.
- Ce te-a reținut?
- Faptul că niciodată nu am știut despre ce să scriu. Și am știut cumva că nu am un nume la fel de mare ca, nu știu, Nadal, sau Sharapova, sau Djokovic, cei care au mai scris cărți. Și asta m-a ținut să nu fac pasul ăsta.
- Și atunci?
- M-am mai consultat cu persoana de care am vorbit și el mi-a zis că trebuie să găsesc un subiect interesant. Și ăsta mi s-a părut, lecțiile de viață pe care le primim din tenis sunt atât de multe. Și înainte să scriu m-am mai consultat cu colegi și am mai dezvoltat subiectul lecțiilor de viață. Și asta mi-a dat cumva încredere, «Măi, e ceva aici». Adică nu cred că s-a mai scris o carte despre asta, în special. «Hai să mă bag, hai să fac asta».
- Mai citiseși înainte biografii?
- Da, de la tenis, pe aproape toate. Am acasă Sharapova, am Agassi, am Federer, am Nadal, Djokovic. Am cartea lui Brad Gilbert, „Câștigă urât”. „The Inner game of Tennis” am citit-o de 100 de ori, cred.
- Dar altfel de cărți? Spuneai că ți-a plăcut mereu să citești, e o carte preferată sau poveste, poezie a copilăriei?
- (râde) Iarna pe uliță. O să râdă mama, era poezia mea preferată. În copilărie, nu am citit așa mult. Știi când am început să citesc foarte mult?
Elena Bogdan: „De la 22 de ani încolo, am început să citesc agresiv”
- Când?
- La 22 de ani, când am avut prima operație la genunchi. Nu am putut să joc tenis atunci vreo trei luni de zile și a fost ca o mică criză existențială pentru mine în momentul respectiv, pentru că pentru prima dată mi se luase de lângă mine singurul lucru pe care știam să îl fac. Și mi-am dat seama că eu nu știu cine sunt fără tenis. Și m-a apucat așa, o anxietate.
- Ce cărți ai citit atunci?
- Am început să citesc foarte multe cărți de dezvoltare personală. Și atunci am început să fac și terapie pentru prima oară, să lucrez cu un psiholog sportiv, să învăț, să mă cunosc mai bine și să văd cine sunt eu, ca persoană în afara tenisului, pentru că nu aveam nici cea mai mică idee. Și atunci, de la 22 de ani încolo, am început să citesc agresiv, aș spune, cărți de dezvoltare personală și pe parte spirituală.
- Ficțiune nu?
- Nu prea. Am citit Amurg, cărțile cu vampiri, dar când eram adolescentă. Mi-au plăcut foarte mult cărțile lui Robin Sharma, „Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul”, „Clubul de la ora 5:00”... Am citit mult Osho, dar e pe parte spirituală mai mult. Toate biografiile și autobiografiile din sport, în special tenis. Acum am început să citesc cărți de finanțe. Vreau să văd. Simt că nu am de suficiente cunoștințe în domeniu și vreau să știu mai mult. Am terminat recent cartea lui Morgan Housel, „The Psychology of Money”. Senzațională carte! Și îmi place foarte mult, de câțiva ani citesc doar în engleză și cred că și asta m-a ajutat.
- E ceva ce ai lăsat deoparte, în afara cărții?
- Da. Nu am vrut să fie neapărat o autobiografie. Am vrut să fie mai mult despre lecțiile pe care noi, jucătorii de tenis, le învățăm din sport și să nu fie atât de mult despre mine, cât despre cititor. Sunt povești, poate mai negative sau momente mai grele din cariera mea, pe care nu am simțit nevoia să le împărtășesc, pentru că, repet, nu am vrut să fie focusul pe mine neapărat, ci pe cum se simte cititorul, să-și pună el sau ea întrebări despre viața lor și să le impacteze lor viața. Sincer, m-am gândit foarte mult timp dacă să mai pun niște lucruri acolo, niște povești și am selectat foarte atent ce a ajuns în carte.
- Da, la asta mă gândeam, că sunt niște amintiri și că le-ai ales anume.
- Sunt multe, îți dai seama, se întâmplă foarte multe în viața unui sportiv și uneori e greu să cuprinzi totul într-o carte. Dar am împărtășit lucrurile care am considerat eu că sunt importante pentru genul ăsta de carte, pentru capitolul respectiv.
- Și care este mesajul pe care ți-ai dorit, în primul rând, să îl transmiți și care să ajungă la cititori?
- Poate că din tot ceea ce facem putem învăța lucruri. Atunci când noi am început să jucăm tenis și în timp ce jucam tenis, poate nu ne-am gândit foarte mult la cât de multe lucruri vom învăța din acest sport, cum ne va forma ca oameni și cum vom putea să dăm mai departe lucrurile respective. Și cred că din tot ceea ce facem învățăm lucruri pe care le putem da mai departe. Și mi se pare foarte important acum că, și am observat asta cu mulți colegi de-ai mei, cât timp am jucat, focusul a fost pe noi.
- Adică?
- Noi eram cumva în centrul atenției, era totul despre noi, echipa era acolo pentru noi și acum e frumos să putem să dăm și noi înapoi, la rândul nostru. Și văd asta cu toți colegii mei, de exemplu, Horia Tecău, cum are proiectul lui, Raluca Olaru, cum comentează și face emisiuni, Alexandra Dulgheru călătorește și antrenează juniori din toată lumea și fiecare în felul nostru, încercăm, prin anumite canale, să dăm mai departe ce am învățat.
Cred că asta e mesajul, să împărtășim ceea ce am învățat, pentru că, cu siguranță, va impacta viața cuiva, poate chiar va schimba viața cuiva. Și e frumos să facem lucrul ăsta – Elena Bogdan
Mi-a zis un prieten o vorbă. E în engleză, nu știu dacă sună la fel de bine în română, dar era We all just walking each other home. Știi, și uite că mi se face pielea de găină... Și despre asta e. Să fim acolo unul pentru celălalt, să ne ajutăm, să fim mai buni. Și așa facem o lume mai bună, sper – Elena Bogdan
Elena Bogdan: „Vin momente în care trebuie să ai conversațiile alea grele”
- Ai enumerat în carte mai multe discuții, cu mama, cu antrenorul, cu doamna din vestiarul de la Australian Open, care la momentul respectiv au avut, cred, un rol important pentru tine. Cât de important să comunici în viață, să nu ții tot în tine, să încerci să verbalizezi și chiar să ceri ajutor?
- Foarte important. Am realizat în ultimii ani de zile cât de importantă e comunicarea. Și eu, abia când am început să lucrez cu un psiholog sportiv, mi-am dat seama că nu știam să comunic. Și odată ce am început și am învățat să fac asta, s-au schimbat lucrurile pentru mine într-un mod foarte bun. În toate relațiile pe care le avem, fie că este cu partenerul, fie că este cu părinții, fie că este cu un prieten... Inevitabil, într-o relație în care investești, vin momente în care trebuie să ai conversațiile alea grele, pe care le tot amânăm și cu cât le amânăm, cu atât nu e bine.
- Deci...
- Mi se pare atât de important să ai curajul să porți conversațiile astea grele, ca să poată să-ți fie bine și să poți să mergi mai departe. Eu tot timpul am fost pro comunicare și s-a dovedit în viața mea, tot timpul când am reușit să fac asta și să exprim ceea ce simt, repet, în orice fel de relație, poate să fie și colegială, poate să fie și la muncă... Tot timpul ne-a apropiat și a făcut ca lucrurile să meargă mai bine.
- Să comunici, dar și să asculți?
- Și să asculți. Uneori, poate chiar e mai important să știi să asculți.
- Dacă ar fi să îți descrii cariera în câteva cuvinte, care ar coincide cu titlurile câtorva capitole ale cărții?
- Am capitolul legat de a nu renunța niciodată. Cred că în tenis, dar și în viață, de fapt, dacă nu faci asta și renunți ușor, nu poți să ajungi nicăieri. Capitolul despre curaj. Sincer, capitolul despre curaj și cel despre starea de flow au fost preferatele mele și mi-a făcut plăcere să scriu toată cartea, dar în astea am fost eu, poate cea mai învestită, pentru că sunt două chestii extrem de importante pentru mine. Curajul mi se pare extrem de important în viață. Și curajul nu înseamnă absența fricii, înseamnă să acționezi în ciuda fricii și nu e tot timpul ușor. Și mi s-a părut un capitol foarte important.
- Poți elabora un pic?
- Într-un meci de tenis ești într-o relație constantă cu curajul, pentru că deciziile pe care le iei, cum să, unde să lovești, lovitura respectivă, ești într-o constantă conversație. Cel despre starea de flow, iarăși e un capitol foarte drag mie, pentru că am lucrat foarte mult cu psihologi și pe partea asta de mental. Și mi se pare fascinant când reușești, ca sportiv, să ajungi în starea aia de flow, când totul merge de la sine, când totul curge, și iarăși cred că e apropiat de cariera mea.
- Să mai alegem unul...
- Probabil cel legat de răbdare, trecând prin accidentări, e nevoie de multă răbdare și cu două operații la genunchi... Am învățat foarte multe despre răbdare și am scris un pic acolo și despre vulnerabilitate, și cât de vulnerabil te poți simți în momentele astea. Și ce înseamnă asta, de fapt. Și la fel și legat de carte. Am avut nevoie de foarte multă răbdare în proces, poate chiar mai multă decât am avut în cariera de tenis.
- Ce ți s-a revelat la un moment dat drept surprinzător?
- Ce mi se pare mie interesant este, și am observat asta la toți colegii mei, când ești încă în joc, când ești încă acolo, nu prea poți să vezi întreaga imagine și să îți dai seama ce ai realizat. Și e tot timpul chestia aia, poate ai regrete. Bine, regrete, cu toții cred că avem, legat de anumite lucruri, dar ești tot timpul prins în asta, că pot mai bine, că, «Hai să fac asta, următorul turneu, următorul antrenament» și odată ce ne retragem din tenis și ne dăm un pas în spate, pentru mine a luat așa, cam un an sau 2 ani de zile, să îmi dau seama. Păi, da, chiar am făcut ceva tare!
- Când te-a lovit cel mai tare această constatare?
- Mai ales, apoi, începând să lucrez cu juniori și văzând cât de greu este. Și mă gândesc: «Mamă, păi, eu mâncam terenul, adică mușcam din zgură», și după aia să îi vezi atât de nonșalanți... și nu vor să muncească. Și asta e o confirmare: «Noi chiar am făcut chestii tari». Dacă stai să te gândești câți jucători și jucătoare muncesc toată viața lor să facă un punct ATP sau un punct WTA și nu reușesc niciodată. Sau este visul lor. Sunt milioane de jucători care au visul ăsta și nu reușesc. Iar eu sunt destul de împlinită și liniștită cu viața mea acum.
- Dacă ar fi să alegi un moment pe care ți-l amintești sau îl simți precum de cel mai mare impact sau importanță în cariera ta, unul singur care se detașează, pe care l-ai alege?
- Probabil și rezultatele de la Roland Garros ca junioară, finala cu Simona și apoi anul următor, când am câștigat la dublu. Dar poate mai mult de atât și mai impactant pentru mine, pentru că era acasă, a fost când am câștigat WTA-ul de la București și era la momentul respectiv și tribuna cea mare, încă în picioare, ca să zic așa, de la BNR, și a fost plină la semifinală și finală. Am povestit în carte, și cu steagurile în tribună, și toată atmosfera, și cum am simțit eu tot turneul acela. Cred că e cel mai special pentru mine. Și acum, când mă gândesc, și faptul că am avut wild card, că eu venisem după operație, nici mă gândeam că o să câștigăm.
Elena Bogdan: „Prefer să ascult un podcast decât să văd un reality show”
- Ai scris și despre disciplină. Ești în continuare disciplinată în viața de zi cu zi, cu program, o structură a zilei?
- Da. Cred că, în primul rând, sunt foarte disciplinată în ultimii ani prin felul în care am grijă de mine și de sănătatea mea. Cu cât mă maturizez, cu atât înțeleg mai bine importanța sănătății. Și, de exemplu, de doi ani nu mai mănânc zahăr procesat absolut deloc. Și a schimbat foarte multe lucruri pentru mine chestia asta. Și sunt foarte disciplinată și cu sala, chiar dacă nu muncesc pe teren, dacă nu antrenez în perioada respectivă, tot timpul mă duc la sală, am grijă de ce mănânc, sunt foarte atentă și la ce mă uit. Adică prefer să ascult un podcast de la care știu că pot să învăț niște lucruri decât să văd un reality show, de exemplu. Da, adică nu știu, nu m-am uitat niciodată la Insula iubirii, dau un exemplu.
- În același timp, reflectând acum asupra carierei, în ce măsură crezi că acele accidentări, acele operații te-au frânat până la urmă?
- Da, te impactează destul de mult, te înfrânează. Îți pierzi clasamentul, îți pierzi încrederea, îți pierzi feelingul pe teren, în primul rând. Și mai ales când e vorba de picior, de un genunchi. De fiecare dată când am revenit pe teren, durează ceva, pentru că nu mai ai aceeași încredere să împingi în piciorul respectiv. E o teamă foarte mare să te folosești de el din nou. Recuperarea e multă. Stăteam între cinci și șapte ore pe zi la recuperare, după fiecare operație. E greu. Știi, nu prea m-am mai gândit așa mult la chestiile astea. Nu că evit să mă gândesc la ele, dar nu cred că mi-e benefic să mă mai gândesc acum, dacă nu m-aș fi accidentat. Nu mă ajută cu nimic.
CV Elena Bogdan
- Născută pe 28 martie 1992 la Craiova
- Jucătoare de mână stângă
- Cel mai bun loc WTA: 151 la simplu, 79 la dublu
- 4 titluri ITF la simplu, 4 finale ITF pierdute
- 1 titlu WTA (București 2014, cu Alexandra Cadanțu), 22 de titluri ITF la dublu, 23 de finale pierdute
- Finalistă la Roland Garros junioare la simplu 2008
- Campioană la Roland Garros junioare la dublu 2009 (cu Noppawan Lertcheewakarn), finalistă la US Open 2009 (cu Noppawan Lertcheewakarn) și la Australian Open 2008 (cu Misaki Doi)
- Campioană europeană de junioare la simplu 2008
{{text}}